Articol de arhiva (2006): Interviu cu Dan Gogleaza

Titlu: O discuţie despre: educaţia sexuală şi divorţ, emigraţie şi prelucrarea trecutului - cu psihoterapeutul Dan Goglează
Motto: „Was immer ich tue, verändert die Welt! Ich bin die Welt, und die Welt ist ich!“ – Heinz von Förster

Dan Goglează (născut în 1951, în Vrancea) a studiat la Universitatea AL.I.Cuza din Iaşi, a absolvit secţia de Psihologie-Sociologie în 1976 şi este doctor în psihologie. A lucrat ca psiholog clinician la Focşani pînă în 1986, cînd folosindu-se de o vizită la rude, a cerut azil politic în Germania. Din 1989 este psihoterapeut autorizat în praxisul propriu în Leverkusen.
Pe lîngă activitatea curentă de psihoterapeut, participă la activitatea ştiinţifică a unor prestigioase cercuri şi asociaţii de specialitate din Germania şi România. A publicat o carte la Polirom în 2002 şi rămîne o prezenţă apreciată în publicistica românească (detalii vezi pe site-ul www.gogleaza.com).
Începînd cu 1990 a iniţiat şi desfăşurat acţiuni umanitare pentru ţară iar pe plan comunitar diverse activităţi culturale ca preşedinte al Asociaţiei Culturale Române din Köln (“Rumänischen Kulturzentrum Köln e.V.“)
Prescurtări:
AD : Alexandru Drăghici
DG: Dan Goglează

AD - În România pînă în 1989 educaţia sexuală şi contraconcepţionalele au fost interzise, măsură prin care regimul ceauşist a forţat natalitatea, de multe ori nedorită sau neplanificată. Avînd acest trecut persoanele venite din Romania au fost şocate de deschiderea societăţii germane în ceea ce priveşte educaţia sexuală şi planificarea familială. Aţi putut observa efecte ale acestei fricţiuni sau probleme de adaptare la pacienţii români avuţi în terapie?

DG - Nu se poate spune că a fost interzisă oficial, doar proscrisă ca şi psihoterapia de altfel, tabuizată, minimalizată, reprimată, prelucrată ideologic şi tratată de sus cu puritanismul tipic moralei proletare. Toate acestea s-au petrecut numai în aparenţă, deoarece a nu face educaţie sexuală, în sensul de a nu emancipa, înseamnă a manipula prin nonintervenţie, adică a cenzura şi a profita de pe urma necunoaşterii. Educaţia în general este un segment al executivului puterii de stat şi expresia a ceea ce ideologia dominantă crede că sînt nevoile umane. Omul nou vizat de comunişti avea o „misiune istorică”, era „producătorul” propriului destin la comanda partidului, un paradox evident, iar femeia adulată în rolul ei de sporire a masei proletare. Lipsesc studiile asupra rolului femeii în comunism, deşi acesta a fost unul major şi comuniştii au ştiut să se folosească abil de rolul ei de influenţă în cadrul familiilor. Dacă doreşti să emancipezi sau să ai o societate pioasă şi conservativă atunci nu trebuie decît să ai mesajele cuvenite adresate femeilor.

Cum educaţia sexuală influenţează natalitatea, adică politica demografică, analiza ei şi a interferenţelor cu alte domenii ale vieţii unei societăţi ne poate oferi o imagine inedită asupra sistemului. Emanciparea sexuală şi natalitatea stau într-o relaţie invers proporţională şi nu pot fi discutate separat de celelalte probleme ale cuplului, de atitudinea faţă de viaţă, familie, procreaţie, de problemele psihoemoţionale implicite intersectate cu cele culturale, religioase sau cu conflictele schimbărilor cu care ne confruntăm.
Înainte de a da vina numai pe suprastructuri sociopolitice ar trebui poate să analizăm şi ceea ce au făcut sau nu au făcut oamenii de cultură, specialiştii sau formatorii de opinie în acest sens. Dacă vizaţi comparaţia cu Germania, atunci să analizăm cum s-a desfăşurat educaţia sexuală în centrul Europei şi mai ales cine a făcut-o. Nouă ne-au lipsit acei gînditori de tip “Aufklärer” (pentru care nu avem un cuvînt echivalent în română), care şi-au făcut o datorie morală din iluminarea naţiei lor.

Primul mare “iluminist” pe tema sexualitătii a fost Sigmund Freud care a elaborat o teorie a sexualităţii, ce a intrat în conflict cu morala catolică. Drumul deschis de el a culminat în 1968 cînd, mişcarea studenţească europeană, a încercat o fuziune a marxismului cu psihanaliza într-o viziune romantică, promovînd eliberarea sexuală de tabuuri sub lozinca “make love not war.”

Sîntem încă sub efectul toleranţelor sexuale declanşate atunci, deşi unele s-au bazat pe accepţii dovedite actual ca fiind false, cum ar fi ereditatea biologică a homosexualităţii.

Comparativ cu situaţia Europei de vest, la noi educaţia sexuală a fost limitată la reproducere, fiind şi calea cea mai simplă de a face să crească natalitatea. Ce înseamnă educaţie sexuală dacă nu în primul rînd a şti să controlezi graviditatea? Creşterea plăcerii sexuale în detrimentul natalităţii nu era şi plăcerea conducerii comuniste, astfel că educaţia a fost lăsată pe seama transmiterii orale (Mundpropaganda) a unor accepţii complet eronate sau mituri aparţinînd secolului XIX care au întreţinut fobii, obsesii şi dezvoltat complexe.
Concret, dacă eşti lăsat să te descurci singur cu instincte puternice, cum este cel sexual, atunci urmezi căi ocolite sau “tragi cu ochiul” pe gaura cheii la intimitatea din dormitoarele adulţilor sau al părinţilor. Asta în cazul în care existau dormitoare separate şi nu promiscuitatea obişnuită familiilor care nu puteau încălzi iarna 2-3 camere, caz frecvent la generaţiile de după război. Autoiniţierea “prin gaura cheii” sau surprinderea părinţilor “in actu” sînt după Freud scenele originare ale unei viziuni deficitare asupra sexualităţii şi sursa dezvoltării unor comportamente nevrotice în general.

Românii emigraţi în Germania aparţin mai multor generaţii, însă majoritatea au păstrat de regulă aceleaşi tabuuri. Deşi acum sînt mai bine informaţi, nu au devenit şi mai deschişi. Depăşirea tabuurilor este începutul creşterii plăcerii prin trecerea de la sentimentul de penibilitate, jenă, ruşine, la cel de stimulare a fanteziei erotice. Problemele sexuale sînt declanşate sau întreţinute de teama de a vorbi despre sex, de tabuizarea intimităţii şi de lipsa prelucrării problemelor, chiar de percepere a lor.

AD – Vreţi să spuneţi că sîntem o generaţie nevrozată aflată încă sub presiunea unor teme neprelucrate suficient? Cum de nu ne dăm seama?

DG – Din cauza circularităţii acestor fenomene: nu prelucrăm pentru că nu ne dăm seama sau ne dăm seama (Einsicht) şi nu prelucrăm pentru că trebuie să ne autoimplicăm în prelucrare, adică a recunoaşte vina proprie, aşadar mai bine reprimăm. Sînt cam multe temele reprimate de generaţiile mai vechi şi acesta este unul din motivele de a continua reprimarea, de a te preface că nu le ai. Atitudinea nu se va schimba decît parţial şi treptat şi trebuie început cu cei care fac educaţia: profesori, psihologi, medici, mass-media. Ingrijorător este faptul că s-a profitat de nesiguranţele grave ale societăţii postdecembriste şi generaţiile tinere nu au avut de la cine învăţa ceea ce este o măsură a normalităţii şi fac excesele cunoscute.
Orice prelucrare începe cu dezvăluirea adevărului despre noi aşa cum el este, a conştientizării dimensiunilor şi implicaţiilor indiferent de urmările pentru persoanele implicate. Prelucrarea trecutului propriu sau a celui colectiv, nu poate fi făcută fără un cadru teoretic clar şi adaptat la mentalitatea unei culturi, fără cunoştinţe, ipoteze, clarificarea sensului pentru care o faci şi a finalităţii. Ea trebuie legată de scopul obţinerii unei conştiinţe lărgite de sine sau colective, de schimbare a erorilor de gîndire şi a premizelor care au determinat problemele, chiar de restabilire reperelor morale ale unei tradiţii.
Nu am în vedere aspectul religios sau îngust al moralităţii, ci o atitudine deschisă, cinstită şi corectă faţă de greşelile trecutului. Prelucrarea trecutului colectiv a început la noi abia după decembrie 2006 prin atitudinea oficială a statului român de condamnare a comunismului şi a Raportului Tismăneanu. Ea trebuie continuată şi completată prin analize efectuate în cadrul fiecărei bresle profesionale sau instituţii. Cum legea lustraţiei nu s-a aprobat şi adevărul din dosarele de la CNASAS este în unele cazuri trunchiat va fi un proces controversat care ne va preocupa următoarele decenii.


AD - Este binecunoscut faptul că prelucrarea trecutului (Vergangenheitsbewältigung) este necesară igienei psihice fiecărui individ. In ce măsură credeţi că neefectuarea ei afectează persoanele care au venit din Romania? Mă refer aici cu precădere la faptul că mulţi au venit dintr-o societate totalitară, inchisă, care ne-a marcat conştient sau inconştient.

DG – Prelucrarea trecutului este importantă pentru a închide cercurile dependenţelor de gîndire şi a obişnuinţelor unor cercuri vicioase nesănătoase, care ne menţin prizonierii propriilor promisiuni sau a dezvoltării unor caractere deficitare.

Trecutul neprelucrat generează de regulă nostalgii şi dacă se face prea tîrziu apar falsificările. Apoi se întreţine mentalitatea că poţi rămîne nepedepsit dacă te afli destul de sus pe scara socială, se reduc şansele statului de drept şi încrederea în dreptate.

Prelucrarea este dificilă deoarece nu poţi schimba fără dureri premizele unei gîndiri care s-a autojustificat decenii şi a format un sistem rigid (Rechtfertigungsystem) de explicaţii simpliste. Procedurile de “spălare a creierului” din trecut nu trebuie să ni le imaginăm ca atare, este vorba de a cenzura informaţiile emancipării prin reducerea explicaţiilor la lozinci superficiale conforme bibliei marxiste şi ale unor evanghelişti precum Ceauşescu sau cei din Cuba, China, Corea, etc.

Alte dificultăţi sînt cele legate de evoluţia omului care şi-a apărat cu forţa nu numai uneltele ci mai ales produsele gîndirii, am ucis pe cei de alte convingeri sau chiar ne-am sacrificat pentru reprezentări dovedite iluzii sau utopii. Interesant de remarcat în acest context este faptul că gîndirea susţinută de vocea internă a fost la începuturile ei atribuită unei forţe exterioare (transcendentale), întrucît diferenţierile cerebrale nu erau atît de stabile încît să suporte o introspecţie, problemă care se menţine şi astăzi.

Aşadar conştiinţa de sine obţinută în urma introspecţiei şi credinţa că sîntem posesorii gîndirii care se gîndeşte pe sine ca gîndire, nu este mai veche de circa 3500 de ani. Sîntem marcaţi neurobiologic de această evoluţie tardivă a conştiinţei dar şi de un aşa zis “defect” al construcţiei cerebrale de a forma sisteme închise pe principiul circularităţii. Este ceea ce eu denumesc sistemul autosugestiv de menţinere a vieţii şi care este unul fundamental în formarea lumilor interne. Vă puteţi imagina cîte lumi şi cîte universuri existenţiale se pot prăbuşi dramatic la o prelucrare?

Principiul circularităţii este universal şi la nivel psihologic implică co-responsabilitatea participării la orice acţiune şi o responsabilitate integrală a interpretării actelor celorlalţi. O extensie a lui este reciprocitatea şi reversibilitatea actelor umane: „o mînă spală pe alta.” Cum acest principiu elimină scuza nevinovăţiei şi inocenţei, aplicarea lui intră în conflict şi destabilizează lumile interne deja fixate prin sistemul propriilor recompensări (Selbstbelohnungsystem). Acest sistem de menţinere a propriului status quo împiedică atît autoanaliza sinceră cît şi comunicarea deschisă dintre oameni prin voalul protectiv format din reprezentările subiective despre adevăr, dreptate sau bine. Nenorocirea cea mai mare este dată de faptul că tocmai acest voal protectiv este perfecţionat permanent din cauza recurenţei sale pozitive asupra creării senzaţiei de confort sau a sentimentului fericirii. Dificultatea schimbării acestor protecţii şi chiar a înţelegerii lor este dată de un alt principiu care ne face viaţa un calvar, cel al autonomiei domeniilor psihice. De ex.: cel mai autonom sistem dezvoltat de om este limbajul şi acesta este motivul de fond pentru care dilema apariţiei lui („La început a fost cuvîntul”) nu poate fi rezolvată iar controversele se folosesc de tautologii vicioase.

Un exemplu de circularitate patologică la nivel macrosocial şi cu efecte imprevizibile în viitor este dat de „escalările complementare” (în sensul lui Gregory Bateson) ale conflictului dintre radicalizarea islamismului care se simte ameninţat de radicalizarea intervenţiilor USA, la rîndul lor justificate de radicalizarea fundamentalismului islamic devenit tot mai fanatic cu cît măsurile represive au fost mai categorice. În acest conflict, de o circularitate perfectă, elementul care dinamitează escalarea este sentimentul ameninţării. Nenorocirea este că un asemenea sentiment devine real în consecinţe (causa finalis la Aristotel), adică îşi are cauza în finalitatea reprezentată devenită o „profeţie care se autoîmplineşte.” Dacă atît USA cît şi islamiştii nu ar fi trecut niciodată la agresiuni reciproce atunci fiecare ar fi fost obligat să-şi trateze halucinaţiile propriei psihoze pe costurile proprii. Conflictul fiind declanşat fiecare încearcă să-l trateze pe celălalt cu infuziile pe care ar trebui să şi le autoadministreze. Nu vă aminteşte acest lucru de psihiatria absurdă de acum 50 de ani sau din alte sisteme?

O altă pacoste este conţinută de „necesitatea continuării tratamentului” din aprecierile structurilor deja create în acest sens şi care sînt nevoite să-şi justifice existenţa sau şederile prelungite în ţările respective sau de cei de la putere care devin tot mai greu de înlocuit.

Şansa ieşirii din acest cerc vicios destructiv al „cauzalităţii circulare” (H. von Förster) este conştientizarea propriei greşeli de interpretare şi acceptarea inutilităţii propriului gest, adică întreruperea modului absurd de obţinere a autoconfirmărilor. Problema de fond al ieşirii din impas este dilema „cine face primul pas?” şi paradoxul unei acţiuni simultane de îngheţare a conflictului cauzat de schimbarea interpretării gesturilor oponentului. Convingerea în propria „normalitate” se alimentează şi bazează pe „anormalul” actelor celuilalt. Cu cît dezorganizarea psihică a unei persoane este mai mare cu atît mai mult ne simţim confirmaţi în propria „normalitate”, aşadar patologicul dă măsura normalului şi nu invers. Orice convingere, indiferent de caracterul de adevăr al acesteia, poate constitui baza creării unei circularităţi autojustificative cu rol decisiv în scăderea tensiunii cerebrale.

Aici nu fac decît să enunţ cîteva din fenomenele psihologice de fond fără de care cu greu ne putem înţelege pe noi cei ce ne dorim prelucrarea trecutului.

AD – Vreţi să spuneţi că aplicarea acestor principii asigură înţelegerea de sine şi deschide calea înţelegerii celuilalt?

DG – Nu se poate altfel şi nici nu ar avea sens dacă nu am raporta la noi ceea ce vrem să înţelegem. Nu ne naştem cu programul înţelegerii sociale ci doar cu unul egocentric şi profund egoman. Reacţiile circulare ale înţelegerii mediului apar pe fondul celor interne. Primul obstacol al sistemului nervos este propriul corp, pe care şi-l conectează înainte de a se conecta la mediu sau la alte persoane. El este deja marcat de structuri ale trăirilor din relaţia corp-creier şi cu prima persoană din viaţa noastră: mama.
Apropos, nu ne naştem cu gene feminine cum s-a crezut, însă toţi ne impregnăm o structură feminină de reacţie emoţională la mediu şi în această relaţie se naşte empatia ca sentiment pentru ceilalţi. Empatia este influenţată apoi de proiecţiile propriei emoţionalităţi asupra mediului şi de posibilităţile de descriere a unei realităţi externe prin limbaj. Pe baza acestui schimb cameleonic se dezvoltă conştiinţa de sine care este un fel de “hopa-Mitică”, un Perpetuum-Mobile de circularităţi autosugestive din interiorul unui limbaj, un monolog narcisic al eului.

Evolutiv vorbind, am ajuns să trăim în limbajul descrierilor realităţii şi aceasta este subiectivitatea care ne dă cel mai mult de furcă şi pe care nu o acceptăm fără tensiuni interne. Limbajul este lumea omului şi în afara lui nu poţi vorbi despre om. Trăim limitele propriilor descrieri şi în contextul definiţiilor pe care le dăm fenomenelor interne sau externe, printr-un proces circular cu tendinţe autonome, care uneori ne poate scapă de sub control.

Circularităţile acestor descrieri pot fi anxioase, psihotice sau depresive şi această autologie reversibilă anulează definitiv circumtanţele atenuante ale vinovăţiei sau repsonsabilităţii limitate. Prelucrarea trecutului va trebui să ţină cont de adevărurile mai noi despre fiinţa umană, tocmai pentru a nu aluneca pe terenul justificărilor interminabile şi de a da vina pe manipulare, pe spălarea de creier, pe cenzură, pe influenţe, etc. O influenţă sau sugestie externă nu are niciodată un efect dacă ea nu este preluată în limbajul interior devenind astfel o autosugestie.

AD – Dacă am înţeles bine, înseamnă că fiecare îşi formează o lume în care se autoconfirmă prin ceea ce-şi spune că este sau că a trăit.

DG – Nu putem spune că am trăit ceva cu adevărat dacă nu o putem exprima şi verbal. Dacă trăirea este pozitivă o suportăm şi fără explicaţii, însă dacă este negativă atunci trebuie s-o defineşti pentru a o depăşi şi mai ales pentru a şti ce ai depăşit. Este exact ca la un război care nu aduce nimic dacă nu ai şi o declaraţie de independenţă, trebuie să obţii iluzia că moartea ta a avut un sens, ceea ce este absurditatea pură, întrucît numai viaţa poate avea un sens.

Haosul emoţiilor nu numai că este organizat prin limbaj ci şi îmbogăţit de acesta, ambele domenii trăiesc o simbioză care nu exclude autonomia. Toate acestea sînt cuplate la un sistem cerebral de autorecompensare (Sebstbelohnungsystem) răspunzător de producerea satisfacţiei şi sentimentului fericirii.

AD – Ce legătură au toate acestea cu tema noastră?

DG – Nu putem face una fără cealaltă. Cine vrea să facă ordine într-o ţară, va trebui să facă ordine în propria familie şi în primul rînd să-şi pună în ordine propria viaţă, adică să-şi facă introspecţia. Aici se află centrul universului, iar biserica a intuit de mult valoarea confesării, a mărturisirii şi izbăvirii de păcate. În natură nimic nu este despărţit şi prin introspecţie refacem armonia originară. Din nevoi cognitive mintea noastră a operat despărţiri şi diferenţieri pentru a înţelege natura mai bine şi a uşura memorarea.

Dacă nu vrem ca generaţiile de după noi să ne pună la zidul infamiei, să ne renege sau să ne bruscheze, aşa cum a făcut-o generaţia ´68 cu taţii lor, atunci va trebui să ne prelucrăm trecutul cît încă se mai poate şi cîtă vreme noi, cei care am construit comunismul într-o formă sau alta, mai sîntem în viaţă.

Personal sînt pentru o vină colectivă şi nu pentru judecăţile de tipul “numai individul X a făcut infracţiunea Y.” Nu numai Ceauşescu singur a generat tipul de comunism de la noi, ci şi noi l-am făcut posibil sau, altfel spus, ne-am autocauzat soarta provocînd-o de fiecare dată într-un lanţ cauzal şi prin anumite trăsături de carcater, un lanţ naţional al slăbiciunilor, care ar trebui examinat atent şi serios. Ar trebui poate adăugată şi debusolarea culturală (un popor rămas în urma emigraţiei de după război fără intelectualii ei de marcă) care a jucat un rol în schimbarea mentalităţii, la abandonarea tradiţiei de gîndire şi simţire. Ar trebui analizat şi complexul naţional al trădării sau teroarea adminstrativă de la nivelul instituţiilor, cu funcţionari incompetenţi ce luau decizii absurde întreţinînd o psihoză, care în final l-a şi împuşcat pe Ceauşescu. Astfel de analize sînt necesare pentru că agresiunea societăţii postdecembriste este halucinantă, mass-media cultivă nonvalori şi menţine dispreţul faţă de om iar politicienii sînt un exemplu patologic de sarcasm.

AD – Credeţi că prelucrarea trecutului colectiv sau a copilăriei poate asigura înţelegerea de sine necesară echilibrului psihic?

DG - Igiena psihică individuală, în forma unei psihoterapii, nu e neapărat necesară dacă educaţia a mers bine şi atunci cînd mama reuşeşte să-şi dozeze iubirea şi apropierea faţă de copilul ei. Dar, dacă ai avut o copilărie conflictuală, deprivată şi lipsită de apropiere sau în care a fost prea multă apropiere pînă la abuz, atunci ea este necesară. Însă psihoterapia nu trebuie numai să „repare” răul produs deja ci mai ales să-l prevină, ajutînd la dezvoltarea armonioasă a personalităţii.

Nu de puţine ori problemele actuale ale unei persoane nu sînt neapărat declanşate de dificultăţile sau conflictele momentane, deşi aşa pot fi resimţite, ci de traumatisme mai vechi şi nu neapărat conştiente. Concret: evoluţia sexuală a unui copil, indiferent de sex, este marcată de reacţiile mamei din primii ani ai vieţii. Dezvoltarea eului începe prin senzaţii corporale, prin satisfacerea nevoilor de hrană şi apropiere emoţională într-o relaţie simbiotică cu mimica mamei, care oglindeşte involuntar şi fixează gesturile, expresiile dar şi cuvintele pe care le pronunţă aceasta. Orice neîmplinire, supraîmplinire sau abandonare (deprivare senzorială) lasă urme profunde în buclele neuronale ale sistemului răspunzător de “panica de a fi părăsit” (Verlassenheitspanik-System) şi fixate definitiv în reprezentări interioare.

Interesant, privind educaţia sexuală la acest nivel, este că mama are în repertoriu o mimică pentru orice acţiune imaginabilă a copilului, însă nici una pentru cele legate de instinctul sexual, cum ar fi o erecţie spontană, manipularea organelor genitale sau masturbarea. Nu numai că ele se prefac că nu observă astfel de acte, ci pot avea reacţii care-l pot traumatiza pe copil pentru toată viaţa. În a doua fază a evoluţiei sexuale de la pubertate, identificarea sau raportarea la masculinitatea tatălui este factorul hotărîtor al identificării psihosexuale. Este faza integrării lumii instinctelor în structurile supra-eului şi dezvoltarea unei individualităţi adaptate social. Studiile longitudinale (Vaterdeprivationsforschung) au constatat de curînd că absenţa tatălui într-o familie sau respingerea modelelor masculine într-o cultură sînt factori care tulbură identitatea sexuală atît la fete cît şi la băieţi. Există în acest sens şi un diagnostic de Parental Alienation Syndrome (am avut chiar cîteva cazuri relevante în terapie) care vizează înstrăinarea de tată. Efectele deprivării tatălui sînt, pe lîngă tulburările psihosexuale, un comportament antisocial agresiv pînă la criminal, comportamente autodestructive pînă la automutilare, tulburări relaţionale, deficite cognitive, teamă de ratare, atitudine negativă faţă de familie şi copii. Absenţa tatălui o determină uneori pe mamă să încerce compensări sau să-l folosească pe băiatul mai în vîrstă ca înlocuitor (Partnerersatz) sau confident, împingîndu-l în roluri nepotrivite (Rollenmissbrauch) vîrstei, sexului şi poziţiei în relaţie şi care destabilizează maturizarea normală aceelerînd-o sau trecînd-o pe căi întortocheate. În acest context se pot face unele corelaţii între deprecierea rolului tatălui după 1968 (die vaterlose Gesselschaft) şi extinderea tulburărilor de identitate sexuală.

AD – Care ar fi problemele întîmpinate de români la integrarea în societatea germană şi cum au fost resimţite în plan psihic?

DG – Aceleaşi pe care le au toţi cei care se rup de tot ceea ce a întreţinut viaţa lor anterioară şi se autodezrădăcinează. Cînd ai emigrat sub comunişti, cazul meu, ştiai că nu mai există cale de întors şi erai pentru cei rămaşi acasă ca şi decedat.

A te naşte a doua oară într-o societate ca Germania, unde bariera limbii este greu de trecut, nu este un proces simplu şi fără urmări. Dilema adaptării este dată de cerinţa unei plieri, contopiri eficiente cu noul mediu fără a-ţi pierde identitatea, rămînîndu-ţi în acelaşi timp credincios ţie însuţi! Însă cum s-o menţii cînd renunţi la toate rolurile socioprofesionale avute anterior, la statusul într-o familie mai largă, la toate condiţionările care-ţi menţineau viaţa, inclusiv la limba maternă! Şocul adaptării este dat de constrîngerea şi absenţa alternativei (este o Zwangsanpassung) care se resimte pe toate planurile. Se zdruncină din temelii sistemul de convingeri sau valori, ceea ce măreşte nesiguranţa, anxietatea şi panica de a nu reuşi adaptarea. Decisiv în procesul adaptării este răspunsul la întrebarea „pentru ce ai emigrat şi ce ţi-ai dorit să găseşti?” Eu am avut un scop simplu definit şi realizabil zilnic de mai multe ori: să beau o cafea şi să citesc în linişte fără să tresar la sunetul soneriei sau al telefonului!

Nu cunosc studii care să evidenţieze diferenţieri ale adaptării comparativ cu alte ţări, însă ele nu sînt la fel de grele în Franţa, Italia sau Spania, unde limba se învaţă din mers şi mentalitatea este mai apropiată de a noastră. Germanii sînt un popor obsedat de perfecţiune, categoriile absolutului, ale imperativelor categorice sînt opera lor. Diferenţa dintre noi şi ei poate fi redusă la cea dintre vremelnicie şi temeinicie.
Reacţia psihică la o schimbare de gradul trei, cum este emigrarea, este de regulă depresia şi simptomle psihosomatice. Problema apare în momentul în care devii conştient de suferinţă, cînd cauţi justificarea unei ratări sau cauţi o soluţie de moment (kurzfristige Lösung), adică vremelnică.
Autojustificarea obişnuită este cea de tipul “vina vecinului”, adică problema sînt ceilalţi, recte o societate “rece şi neprimitoare” sau un partener (soţ sau soţie) care nu te înţelege şi te pune sub presiune. Personal şi eu m-am aşteptat să întîmpin “căldura colectivului” cu care ne obişnuisem acasă însă am înţeles repede, dintr-o experinţă edificatoare cu autorităţile de aici, că rezolvările concrete sînt de preferat promisiunilor deşarte şi “îmbrăţişărilor tovărăşeşti.”

AD - În ce masură eforturile integrării afectează stabilitatea unei familii care emigrează în Germania? Dacă se emancipează îşi mai doreşte copii?

DG – Emigrăm mai întîi corporal, sufletul rămîne acasă şi durează uneori o veşnicie pînă ne urmează, astfel că trăim în şi din amintiri. Interesant este că începem să ne amintim involuntar lucruri demult uitate. Inconştientul reia secvenţe ale trăirilor anterioare pentru a suplini pe cele frustrante şi mai ales pentru a susţine sentimentul identităţii aflat în derivă.

Se schimbă paradigmele de evaluare, renasc interese sau plăceri acolo unde au fost respingeri sau repulsii, de ex.: acasă stingeam radioul la muzica populară însă în Germania am început s-o ascult cu nostalgie! Personal mi-au trebuit peste zece ani ca dorul de acasă să nu mă doară şi după 89 nu a trecut niciodată un an fără să merg în România. Prietenilor care mă ironizau uşor cu concediile mele mereu acasă le spuneam că mă duc să-mi ud rădăcinile inconştientului, foarte necesar recalibrării psihice.

Într-o familie pot apare schimbări de satus şi rol, după cum se obţine mai repede o anumită pliere la mediu. Dacă unul reuşeşte să înveţe mai repede limba, să se simtă mai bine cu mentalitatea şi rigorile de aici, sau cîştigă mai mult decît celălalt, pot apare disensiuni şi pot fi reluate conflicte mai vechi refulate. Flexibilitatea suprasolicitată de ritmul adaptării determină un fenomen recurent de rigidizare a altor conduite şi convingeri mai vechi, adică devenim mai conservativi decît eram. Cu cît te simţi mai pierdut într-o societate cu atît mai mult se va compensa, din nevoia de stabilitate psihică, în sensul rigidizării unor convingeri care pot friza uneori absurdul şi una din cauzele principale ale problemelor minorităţilor de emigranţi.

Emanciparea în general înseamnă în primul rînd deschiderea faţă de tabuuri şi exprimarea unor gînduri sau dorinţe într-o relaţie. Din păcate aceste tabuuri sînt depăşite după ce un cuplu se desface şi nu înainte. Aşadar, a nu emancipa înseamnă nu numai a influenţa natalitatea în sensul creşterii ei, ci şi a periclita menţinerea familiei. Familiile emigrante se înscriu în tendinţa generală de a avea 1 maxim 2 copii, pentru că trebuie să-i creşti singur fără ajutorul rudelor ca acasă şi se întrerupe cariera profesională.

O societate poate lua măsuri ce ţin de politica demografică şi chiar folosi forţa executivului educaţional pentru realizarea unor ambiţii ideologice. Adevărul este că proiectul comunist de sporire a populaţiei României la 30 de milioane de locuitori rămîne o necesitate neîmplinită, care, în actualul stadiu al depopulării prin emigrare şi scădere a natalităţii, îşi arată consecinţele dramatice. Comparativ cu ţara noastră RFG (fără DDR) avea un teritoriu cu circa 5 mii de kilometri pătraţi mai mult însă o populaţie de peste 68 de milioane. Factorul forţei economice a populaţiei nu este unul de neglijat şi faptul că în România se importă forţă de muncă din China ar trebui să ne facă să vedem greşelile postdecembriste.

AD – Acreditaţi ideea că forţarea natalităţii de Ceauşescu era o măsură vizionară?

DG – Ceauşescu a fost incontestabil un vizionar utopic care nu vedea copacii din cauza pădurii şi care s-a angajat pe prea multe planuri, neţinînd cont de puterea noastră materială şi spirituală de a realiza proiectele vizate. Supraaprecierea nonstop şi peste tot este în consecinţe mai gravă decît subaprecierea. Comparativ, o depresie este de preferat unei psihoze, în primul rînd din cauza reuşitelor mai mari de vindecare în cazul primei.

Prelucrarea trecutului trebuie să fie nu numai autoanalitică ci şi raţional-obiectivă, altfel nu vom reuşi decît să fim la fel de absolutişti ca şi comunismul însuşi. Respingerea în bloc nu va crea posibilitatea ca o mentalitate să se autodesfiinţeze, parcurgînd etapele prelucrării. Nu trebuie să forţăm procese care se desfăşoară cel mai bine de la sine, însă a distruge toate formele care menţineau viaţa pînă atunci înseamnă a proceda la fel cum au făcut-o cei pe care-i critici.

Toate domeniile vieţii umane au principiul autonomiei, nu numai în sensul autodezvoltării ci şi al autodizolvării. De exemplu: dacă interzici studiul marxismului vei crea dizidenţi nostalgici, care vor găsi explicaţia fenomenului actual al globalizării în Capitalul lui Marx şi chiar că nu putem nega aplicabilitatea acestei analize la fenomenul actual al globalizării oligarhice planetar. Aşadar stafia marxismului pluteşte încă deasupra noastră, iar noi o renegăm arogant ceea ce o poate face să reînvie. Aşa făceau şi comuniştii, însă am văzut unde a dus renegarea. Să nu fiu înteles greşit, marxismul a făcut posibilă o dictatură, însă colecţia ideilor socialdemocratice susţinute, sînt o operă a gîndirii europeane începută înaintea lui.

Cînd am sosit în Germania am fost surprins să văd o societate care aplica principii comuniste la care noi visam: fiecăruia după nevoi! Imaginează-ţi că am fost cazat 3 luni, împreună cu fiul meu pe atunci de trei ani, la un hotel, unde statul german plătea peste 2000 de mărci pe lună numai pentru cazare. Să nu credeţi că am avut vreun statut special, hotelul era plin de emigranţi ca mine. Nu eram obişnuit cu atîta atenţie şi, faptul că nu mi se cerea nimic în schimb, mă scotea din condiţionările menţinerii vieţii, aşa că am avut stări depresive.
După mine ajutorul social declanşează şi întreţine sentimente de inutilitate şi depresii, un revers negativ al generozităţii sociale care va trebui luat în consideraţie. Demnitatea umană nu se menţine prin pomeni sociale ci prin crearea cadrului ca fiecare să se simtă util şi mai ales să devină autonom conform programului intrinsec vieţii umane.

Cu alte cuvinte estul vorbea de comunism iar vestul îl aplica. Si atunci te întrebi: ce sens mai au denumirile care nu ajung niciodată să fie o realitate şi dacă mai este cazul să ne cramponăm de etichete. Este un fenomen identic celui dintr-o relaţie în care îi tot spui partenerei că o iubeşti dar nu-i araţi niciodată acest lucru.

AD - Care este şocul cel mai mare pe care îl oferă societatea gazdă germană? Există o însuşire a germanului care ne provoacă pe noi cei originari din România?

DG – Nici o altă ţară nu complexează mai mult ca Germania, am simţit-o pe propria piele şi nu cred că sînt singurul care a trăit complexul limbii. Pentru a compensa acest handicap noi ne-am făcut un obicei din a găsi defecte la gazdele noastre şi a le critica, pe lîngă răceala comportamentală, chiar nivelul din şcoli.
Personal am altă părere şi o spun de cît ori am ocazia. Că şcolarii nu sînt motivaţi să înveţe este rezultatul paradoxului educaţiei antiautoritare: a-i face pe copii să înveţe de la sine fără a-i obliga în vreun fel s-o facă!
Noi facem mereu comparaţii cu şcoala din România din trecut, pe care o ridicăm nostalgic în slăvi, dar nu ne-am uitat în manualele şcolare sau de la gimnaziu să vedem ce fel de probleme se pun acolo, ce texte literare, filosofice, psihologice, ce autori de mare nivel, ce analize şi la ce întrebări complicate trebuie să facă faţă un elev aici.

Un alt criteriu de comparaţie: la gimnaziul Freiherr von Stein din Leverkusen, unde au învăţat şi mai învaţă unul din copii mei, aproape jumătate din profesori sînt doctori în ştiinţe. La noi acasă nici la universităţi nu au toate cadrele didactice acest titlu. În general aici se pune mult mai mult accent pe procesele de gîndire nu de memorizare, conform principiului a şti nu înseamnă şi a gîndi.

AD - Societatea germană se confruntă cu un fenomen de durată de dizolvare a familiei. Divorţul a devenit la fel de legitim precum căsătoria. Credeţi că persoanele originare din Romania sînt scutite de efectele acestui fenomen?

DG – Divorţul este un fenomen la fel de legitim, însă el a căpătat dimensiuni îngrijorătoare prin mentalitatea generaţiei din 68 căruia îi aparţin şi foştii cancelar şi ministru de externe Schröder-Fischer, fiecare cu cîte 3-4 divorţuri la activ. Sindromul a fost descris de psihanalistul psihosociolog Alexander Mitscherlich în „Auf dem Weg zur vaterlosen Gesellschaft” şi viza “societatea fără taţi”, adică una în care femeile emancipate sau refuză să se căsătorească şi să aibă copii, consideraţi un articol de lux pentru cei avuţi, sau îi cresc singure, protejîndu-i de agresiunea pater-ului compromis de trecutul său nazist.

Scăderea natalităţii în Germania, dar şi alte fenomene sociale majore îşi au sursa în mesajele acelor ani, care vedea în familie izvorul nefericirii, a reprimării autoritare a instinctelor primare ale vieţii şi o sursă de obţinere a forţei de muncă ieftină sau de incubatoare pentru planuri războinice (Kanonenfutter).

Liberalismul acestei „Genussgeneration” viza dizolvarea celulei originare a vieţii, atomizarea societăţii şi dezvoltarea spiritului egoist, egoman şi egocentric, ceea ce însemna anularea empatiei şi altruismului, sentimente fără de care societatea nu poate supravieţui şi care se pot dezvolta numai într-o familie cu cel puţin doi copii.

Virusul „feminismului” a avut un efect puternic într-o Germanie traumatizată de culpabilizare, depopulată de proprii „Aufklärer”, emigraţi în masă în America şi dezorientată atît de atacurile din vest cît şi din est.

Actual o căsătorie din trei ajunge la divorţ, un şoc declanşat de accepţii dovedite ca false şi o bază pentru şocuri viitoare în lanţ prin distrugerea lumii copiilor afectaţi de divorţ. Cum nimeni nu este pregătit sufleteşte pentru prăbuşirea lumii siguranţei „leagănului de aur” al familiei, urmările sînt imprevizibile şi pe toată viaţa. Este moartea unei relaţii în care s-au născut copii, vise şi speranţe, consecvenţele pot fi probleme de apartenenţă şi de identitate sexuală, diverse handicapuri, scăderea capacităţilor de învăţare, tendinţe de izolare socială şi agresiune, dependenţe de alcool sau droguri, căutarea unor modele de viaţă pe stradă, refuzul responsabilităţii şi al obligaţiilor, etc.

Divorţul este un simptom social aflat la intersecţia biopsihosocialului care distruge „încrederea originară a omenirii” (das Urvertrauen der Menscheit) şi implică subiectivitatea cea mai profundă inclusiv sexualitatea. El este o întrerupere şi o ruptură a comunicării ce poate fi înţeleasă prin analiza limbajului ei în sens larg şi unde o agresiune este tot o comunicare, din nefericire una dureroasă. Conflictul atinge mai ales problemele feminităţii şi masculinităţii ca sex, fiecare se simte respins în primul rînd biologic, se rescriu partituri biopsihosociale de profunzime.

Divorţul are şi în cadrul familiilor de emigranţi mai multe cauze circulare:

• o schimbare de viaţă de gradul trei, cum este emigrarea, solicită sistemul nervos la maximum şi-l fragilizează;
• probleme psihice: căderile psihice depresive alternativ compensate cu un optimism exagerat, alcoolismul, ticurile comportamentale, izolarea;

• lipsa feed-backului persoanelor care au asigurat suportul, au întreţinut şi echilibrat sistemul familial pînă în momentul emigrării (prieteni, rude, cunoştinţe, etc.);
• dispare teama de blamarea socială (prejudecata - „Ce-o să zică lumea” este anulată pentru că acea „lume” nu mai există);
• dizolvarea unor tabu-uri reprimate pînă atunci concomitent cu rigidizarea sau absolutizarea altora care „promit fericirea”;

• apar probleme de identificare, de apartenenţă, dorinţe de independenţă;
• probleme legate de sexualitate: emanciparea sexuală, schimbarea orientării sexuale, sexul monoton sau prea mult sex;
• problemele legate de educaţia copiilor;
• ai timp să reflectezi la viaţă fără a primi „sfaturi” sau indicaţii la tot pasul;
• devii mai lucid, mai încrezător, mai conştient de propria valoare şi adopţi noi stiluri de viaţă;
• cel care s-a simţit în relaţie dezavantajat sau dezamăgit prinde curaj şi-şi doreşte anumite schimbări;
• infidelitatea şi abuzurile de încredere, gelozia;
• reproducerea (a avea sau nu copii);

• zgîrcenia unuia sau mania cumpăraturilor la celălalt;
• neglijarea relaţiei sau a treburilor casnice, activităţi de timp liber fără partener şi statul în faţa calculatorului sau televizorului fără a vorbi cu celălalt;
• invidia pe succesele partenerului;
• lipsa comunicării deschise şi sincere cauzate de menţinerea tabuurilor;
• aprecierea valorilor materiale în defavoarea celor emoţionale sau cultural-spirituale;
• o nouă secretară dar şi altele mai comice.

Rolul femeii se schimbă, cîştigă o anumită independenţă financiară, se emancipează, îşi regîndeşte şi reorganizează viaţa. Problemele de apartenenţă socială mai largi se răsfrîng şi în planul mai intim al identităţii de sine, se rescrie proiectul vieţii: aşa zisele crize ale vîrstei mijlocii. Multe neprelucrări, limite personale sau nostalgii sînt reluate şi regîndite. Problemele de acasă le transferăm pe un teren neutru şi femeile dar şi bărbaţii au mai mult curaj în a-şi reface viaţa. Nesiguranţele economice fac ca anumite cupluri să se menţină deşi comunicarea a încetat, se împart doar costurile vieţii nu şi emoţiile sau trăirile. O criză individuală nu poate fi explicată doar prin aspecte materiale deşi aşa se vede la suprafaţa conflictului. Dificultăţile materiale ne face să strîngem rîndurile şi să ne asociem, de regulă bunăstarea duce la independenţă şi emancipare.

Divorţul elimină anumite dureri şi probleme psihice la persoanele care le au, provocînd altele celorlalţi. El repetă drama rupturii de ţară sau despărţirii de persoane dragi şi devine la rîndul lui o schimbare de gradul trei, care declanşează alte simptome psihosomatice.
Motivele le putem afla direct de la cei aflaţi în situaţie şi depinde de capacitatea lor de a introspecţie, autoanaliză şi verbalizare. Cum situaţia este emoţională vom auzi argumentări scurtcircuitate şi justificări uneori cam superficiale pentru profunzimea evenimentului.

Şocul este cu atît mai mare cu cît cineva a reprimat şi renegat mai mult adevărul unor percepţii sau evenimente petrecute în relaţie. Cu cît încercările şi dramele prin care trece familia sînt mai mari cu atît uzura şi nemulţumirea creşte, anumite trăsături de personalitate ies la iveală iar conflictele se accentuează. Durerea provocată va fi reprimată în prima fază, iar unul din parteneri poate cere o nouă şansă, cu promisiunea de schimbare în bine a unor comportamente indezirabile. Dezorientarea, dezamăgirea, dispoziţiile ambivalente, frica de necunoscut, absenţa răspunsurilor, ura trecutului comun, tulbură fiinţa umană şi apar disfuncţii psihosomatice: insomnii, scăderea apetitului general, tulburări de echilibru, atenţie şi concentrare, dureri corporale, etc.


AD - Persistă încă o prejudecată despre psiholog şi a merge la terapie echivalează cu a recunoaşte că eşti “nebun”. Puteţi constata o schimbare de atitudine la persoanele originare din România? Aveţi mulţi pacienţi români?

DG – Am avut pacienţi din trei generaţii, cei veniţi înainte de 89, cei de după 90 şi cei cu Green Card, adică informaticienii. Ca psiholog nu poţi afirma niciodată că problemele unora sînt mai mari, mai grave sau mai importante decît ale celorlalţi şi nici compara rezonanţele extrem de diferite vizavi de o situaţie X comună, fiecare resimte cu întregul său trecut un eveniment.

Există o diferenţă de abordare a problemelor, mentalitatea a început să se schimbe constructiv însă atitudinea faţă de psiholog şi psihoterapie este una care ţine de evoluţia autocunoaşterii în general. Omenirea a avut mari probleme în a urma îndemnul, atribuit lui Socrate, „cunoaşte-te pe tine însuţi” întrucît solicită autoanaliză, recunoaşterea limitelor, a greşelilor proprii şi acceptarea adevărului, adică „Einsicht” şi pentru care nu avem o traducere directă în română. Dacă nu ai un cuvînt într-o limbă înseamnă că în cultura respectivă nu ai avut ce să desemnezi prin el, altfel ar fi fost născocit pentru a se reda diferenţiat o stare de fapt. Limbii române îi mai lipsesc şi alte cuvinte legate de exprimarea diferenţiată a unei introspecţii, aşa că poţi conchide şi singur cum stau lucrurile vizavi de plăcerea autoanalizei la români. Chiar dacă vin în terapie să nu crezi că îţi povestesc toate penibilităţile, în acest sens există chiar o prejudecată a noastră că germanii sînt persoane închistate şi rigide însă este exact invers. Există o diferenţă de mentalitate, ei nu vorbesc neîntrebaţi şi nici dacă cadrul nu este adecvat unor mărturisiri. Comparativ noi sîntem mai spontani, sporovăim şi cînd trebuie şi cînd nu trebuie dar nu relatăm lucrurile de fond, mai profunde.

În terapie volubilitatea germanilor este greu de stopat iar a românilor scade pentru că sîntem foarte circumspecţi vizavi de ceea ce eu aş putea observa sau descoperi la ei. Aici ne confruntăm cu prejudecata de fond de a merge la psiholog: dezvăluirea unor latenţe psihice, adică teama de dezgolire, acel „streap-tease psihic” care încă îngrozeşte lumea! Cum să nu fim astfel cînd ni s-a spus că folosim creierul doar parţial, de la 3% pînă la o treime şi că restul ar depozita acele latenţe care fac posibile faptele îngrozitoare şi toate aberaţiile dovedite de om în istorie. Ce poate fi mai groaznic decît frica de aţi pierde autocontrolul şi că cineva din „spate” te manipulează zi şi noapte? Iată cum o accepţie eronată, devenită „adevărată” din cauza consensului, ne provoacă mari probleme vizînd fundamentul psihicului uman.
Lucrurile nu stau de loc aşa şi ultimele cercetări pe creier spulberă definitiv această eroare, ceea ce implică o reconsiderare nu numai a organizării psihicului ci şi a unor concepte mai largi precum cel de conştiinţă, liberul arbitru, responsabilitate, etc. Neurobiologia moleculară conchide sec: nu există nici un neuron în creierul uman care să nu fie folosit (abgefeuert) de mai multe ori pe zi!

Aşadar epoca circumstanţelor atenuante sau justificative a apus definitiv şi cărţile de psihologie trebuiesc rescrise. Era de altfel şi o absurditate să se ajungă după miliarde de ani de evoluţie la performanţa obţinerii unui creier pentru ca apoi să-l lăsăm să ruginească!

O altă piedică ar fi tendinţa paranoică din noi care ne face să respingem adevărul originii noastre animale şi consecinţa: sîntem de origine divină(!), adică ne falsificăm istoria originii. Adevărul despre noi este cel al maimuţei care nu-i mai place să fie denumită maimuţă. Am ajuns să punem reprezentările în locul răsadului biologic, este ca şi cum ai îngropa în pămînt desenul unui copac şi te aştepţi să crească din el un stejar falnic.
Un derivat al aceleiaşi tendinţe paranoide este autoaprecierea că sîntem atoateştiutori, necesară dezvoltării iluziei voinţei libere şi a autonomiei însă ea face ca noi să nu mai acceptăm limitele şi îngrădirile propriului spirit. Modul în care dezvoltăm aceste structuri este parţial autonom dar şi legat de tradiţie, adică marcat de matricile gîndirii unei culturi. Aşadar, modelele de autoanaliză sînt influenţate simultan de erorile, prejudecăţile şi iluziile trecutului care tocmai ar trebui prelucrat.

De exemplu: dacă modelul cultural transmis este de tip arian, precum cel nazist, de erou al muncii socialiste sau de mamă eroină, nu mai încape vorbă să accepţi că ai şi slăbiciuni sau probleme psihice. Adevărata faţă a unei societăţi se poate vedea clar în atitudinea faţă de cei slabi, labili, neajutoraţi sau bolnavi psihic.
Va mai trece mult timp pînă ne vom reprograma lozincile întipărite în trecut. Ne trebuiesc nu numai paradigme noi, cît mai ales reconsiderarea unor accepţii psihologice, un up-date la actualul stadiu al cercetărilor din domeniu.

În privinţa accesului la psihoterapie avem în Europa boomul din America anilor 70-80. Emigranţii şi-au schimbat şi ei după anii 90 atitudinea. A vorbi însă despre problemele emigranţilor înseamnă a vorbi despre mine, sau ceea ce cred eu că ar fi o problemă, ceea ce este iarăşi o introspecţie a propriului eu, după cum ader la anumite descrieri sau le resping.

Oricum adevărul este de fapt recunoaşterea faptului că fiecare vorbeşte despre sine (gîndirea este o simbolizare a trăirilor la nivelul cuvîntului) prin alegerea cuvintelor care-i reprezintă cel mai bine gîndurile. Conştiinţa de sine a emigrantului a rămas acasă, însă el crede că a luat-o la plecare în geamantan sau a pus-o pe paşaport odată cu viza.

Statistic vorbind, am mai mulţi pacienţi români tineri deşi ei sînt ca număr incomparabil mai puţini în Germania decît cei mai în vîrstă. Acest lucru vorbeşte de la sine în privinta deschiderii de care vorbeam. Mai devreme sau mai tîrziu omenirea va trebui să recunoască că a făcut un ocol lung, obositor şi mai ales plin de erori şi drame, pentru a nu ajunge mai devreme la noi înşine decît am făcut-o.
Ca orice om şi eu împart lumea în două: în cei care au făcut sau fac o psihoterapie şi cei care o au în faţa lor. Nu există „persoană să nu fi scris o poezie” se spunea într-un cîntec de altădată. Parafrazînd afirm că nu există om să nu fi făcut măcar odată o depresie, o anxietate sau să nu fi avut niciodată semne psihosomatice.
Cum introspecţia este ea însăşi claustrofobică este bine să fie făcută însoţit fiind de un psihoterapeut autorizat.

AD – O ultimă curiozitate: aţi răspuns la întrebări fără a folosi modificările noi din limba română, le-aţi pastrat pe cele vechi, care-i explicaţia?

DG – Să nu mă credeţi un nostalgic. La prima carte am folosit noile modificări deşi ceva mă deranja şi nu ştiam ce. Nici măcar â-ul de la român nu este justificat, originar cuvîntul era rumîn, e tot un fel de a-ţi falsifica sau înfrumuseţa originea. A scrie sînt în forma sunt este disonant psiholingvistic, u-l indică mai degrabă împrejmuirea, exteriorul şi nu interiorul care este redat de i sau î. Sau ce urît arată cît scris „cât” sau ce confuzie poate produce „urât” în loc de urît. Ne place nobleţea fără a fi şi nobili, trebuie depus efort să nu fim nişte maimuţe rămase tributare maimuţărelii caraghioase, în fond certificatul de năstere garantat al fiecăruia din noi. A discuta şi despre aşa ceva face parte tot din prelucrarea trecutului.

AD – Vă mulţumesc.