www.rom2.de

Felicitari electronice sau pe hartie?

2011-02-05T12:55:00.003+02:00

Eseu publicat in 22.12.2003

Vine Craciunul si Anul nou si ca de fiecare data primesc o multime de felicitari cu urarile de rigoare. Si ma intreb: cate voi primi prin posta clasica, si cate prin intermediul internetului?
Acest obicei ma bucura, ca pe multi altii de altfel, dar ma impinge spre reflectie: de ce trebuie sa vina o sarbatoare ca sa ne aducem aminte de cineva? Si oare nu exista si alte date importante in viata fiecaruia, de care ceilalti nu isi aduc aminte?

Fara sa fiu malitios, constat ca exista un fel de competitie intre cei care trimit aceste felicitari: care trimite la cat mai multi? Care primeste cat mai multe? In toata competitia aceasta un singur lucru ma deranjeaza: cand mi se trimite o asemenea felicitare prin mijloace electronice, unde adresa mea de email este una din nenumaratele la care este adresat aceeasi urare? Adica cum, urarea nu mi-e adresata personal? Atunci mai bine lipsa!

De cand cu internetul acest fenomen inflationar de a trimite felicitari electronice a luat proportii exponentiale, spre bucuria firmelor care traiesc din reclama pe internet. Se trimite tuturor, prietenilor si neprietenilor, cunoscutilor si necunoscutilor... ba cel mai simplu ar fi sa se foloseasca cartea cu adrese email ale fiecaruia si a se trimite un text standard: "Dragi cunoscuti si necunoscuti, prieteni si dusmani, va urez tuturor ... bla bla bla". Si ca sa fie tacamul complet, se poate trimite acest email cu confirmare de primire, ca sa putem sa ne actualizam putin cartea cu adrese email... In plus primesc urari ca reactie de raspuns, adica cineva si-a adus aminte de mine, fiindca eu i-am trimis mai repede o felicitare. Acest lucru e posibil, fiindca un email soseste in cateva secunde. Daca s-ar trimite numai felicitari pe calea clasica postala, atunci poate ca n-am mai avea parte de aceste felicitari de complezenta.

Am picat si eu cativa ani la randul in pacatul trimiterii de urari pe care electronica (mai ales ca se pot compune felicitari multimediale, cu cantece, cu imagini animate, etc.) dar de data aceasta mi-am propus sa le trimit pe cale clasica: mi-am facut o lista cu persoanele la care vreau sa le trimit o felicitare, le-am cumparat sau am cautat in rezerva creata anii trecuti, am scris fiecaruia un text separat, pe masura sentimentelor dar si a celui ce primeste acest mesaj (de exemplu sunt mandru ca am urat catorva prieteni sa aiba parte de intuitie). Apoi am lipit timbrele si am mers la cutia postala de la coltul strazii. Si am avut un nespus sentiment de bucurie. Fiindca felicitarea clasica se poate vedea oricand, se pune de obicei in raft, in biblioteca, intr-un loc separat. Cea electronica se sterge dupa vizionare, sau se pastreaza pentru a fi trimisa la anul viitor altcuiva.

Da este frumos sa scrii felicitari, sa vezi cum se usuca cerneala pe hartie, sa crezi ca acea hartie pe care tu o vezi, o va privi si cel caruia i se adreseaza. Dar probabil ca eu sunt un demodat, si ... cine stie, peste cateva generatii nu se va mai stie ca au existat felicitari din hartie... ci doar felicitari electronice.

Desi o umbra de speranta tot mai am: daca fenomenul trimiterii de felicitari electronice cu ocazia sarbatorilor traditionale precum Craciun, Anul Nou, Paste, va persista, de ziua cuiva drag cred ca fiecare va trimite intotdeauna o felicitare pe hartie!

Traiasca hartia!
Alexandru Draghici

O discuţie despre: educaţia sexuală şi divorţ, emigraţie şi prelucrarea trecutului - cu psihoterapeutul Dan Goglează

2010-09-03T12:11:00.000+03:00

Acest interviu a fost publicat pe www.rom2.de, si apoi republicat pe http://www.psihoterapie.net.

Dan Goglează (născut în 1951, în Vrancea) a studiat la Universitatea AL.I.Cuza din Iaşi, a absolvit secţia de Psihologie-Sociologie în 1976 şi este doctor în psihologie. A lucrat ca psiholog clinician la Focşani pînă în 1986, cînd folosindu-se de o vizită la rude, a cerut azil politic în Germania. Din 1989 este psihoterapeut autorizat în praxisul propriu în Leverkusen.
Pe lîngă activitatea curentă de psihoterapeut, participă la activitatea ştiinţifică a unor prestigioase cercuri şi asociaţii de specialitate din Germania şi România. A publicat o carte la Polirom în 2002 şi rămîne o prezenţă apreciată în publicistica românească (detalii vezi pe site-ul www.gogleaza.com).
Începînd cu 1990 a iniţiat şi desfăşurat acţiuni umanitare pentru ţară iar pe plan comunitar diverse activităţi culturale ca preşedinte al Asociaţiei Culturale Române din Köln (“Rumänischen Kulturzentrum Köln e.V.“)

Prescurtări:

AD : Alexandru Drăghici
DG: Dan Goglează

AD - În România pînă în 1989 educaţia sexuală şi contraconcepţionalele au fost interzise, măsură prin care regimul ceauşist a forţat natalitatea, de multe ori nedorită sau neplanificată. Avînd acest trecut persoanele venite din Romania au fost şocate de deschiderea societăţii germane în ceea ce priveşte educaţia sexuală şi planificarea familială. Aţi putut observa efecte ale acestei fricţiuni sau probleme de adaptare la pacienţii români avuţi în terapie?

DG - Nu se poate spune că a fost interzisă oficial, doar proscrisă ca şi psihoterapia de altfel, tabuizată, minimalizată, reprimată, prelucrată ideologic şi tratată de sus cu puritanismul tipic moralei proletare. Toate acestea s-au petrecut numai în aparenţă, deoarece a nu face educaţie sexuală, în sensul de a nu emancipa, înseamnă a manipula prin nonintervenţie, adică a cenzura şi a profita de pe urma necunoaşterii. Educaţia în general este un segment al executivului puterii de stat şi expresia a ceea ce ideologia dominantă crede că sînt nevoile umane. Omul nou vizat de comunişti avea o „misiune istorică”, era „producătorul” propriului destin la comanda partidului, un paradox evident, iar femeia adulată în rolul ei de sporire a masei proletare. Lipsesc studiile asupra rolului femeii în comunism, deşi acesta a fost unul major şi comuniştii au ştiut să se folosească abil de rolul ei de influenţă în cadrul familiilor. Dacă doreşti să emancipezi sau să ai o societate pioasă şi conservativă atunci nu trebuie decît să ai mesajele cuvenite adresate femeilor.

Cum educaţia sexuală influenţează natalitatea, adică politica demografică, analiza ei şi a interferenţelor cu alte domenii ale vieţii unei societăţi ne poate oferi o imagine inedită asupra sistemului. Emanciparea sexuală şi natalitatea stau într-o relaţie invers proporţională şi nu pot fi discutate separat de celelalte probleme ale cuplului, de atitudinea faţă de viaţă, familie, procreaţie, de problemele psihoemoţionale implicite intersectate cu cele culturale, religioase sau cu conflictele schimbărilor cu care ne confruntăm.

Înainte de a da vina numai pe suprastructuri sociopolitice ar trebui poate să analizăm şi ceea ce au făcut sau nu au făcut oamenii de cultură, specialiştii sau formatorii de opinie în acest sens. Dacă vizaţi comparaţia cu Germania, atunci să analizăm cum s-a desfăşurat educaţia sexuală în centrul Europei şi mai ales cine a făcut-o. Nouă ne-au lipsit acei gînditori de tip “Aufklärer” (pentru care nu avem un cuvînt echivalent în română), care şi-au făcut o datorie morală din iluminarea naţiei lor.

Primul mare “iluminist” pe tema sexualitătii a fost Sigmund Freud care a elaborat o teorie a sexualităţii, ce a intrat în conflict cu morala catolică. Drumul deschis de el a culminat în 1968 cînd, mişcarea studenţească europeană, a încercat o fuziune a marxismului cu psihanaliza într-o viziune romantică, promovînd eliberarea sexuală de tabuuri sub lozinca “make love not war.”

Sîntem încă sub efectul toleranţelor sexuale declanşate atunci, deşi unele s-au bazat pe accepţii dovedite actual ca fiind false, cum ar fi ereditatea biologică a homosexualităţii.

Comparativ cu situaţia Europei de vest, la noi educaţia sexuală a fost limitată la reproducere, fiind şi calea cea mai simplă de a face să crească natalitatea. Ce înseamnă educaţie sexuală dacă nu în primul rînd a şti să controlezi graviditatea? Creşterea plăcerii sexuale în detrimentul natalităţii nu era şi plăcerea conducerii comuniste, astfel că educaţia a fost lăsată pe seama transmiterii orale (Mundpropaganda) a unor accepţii complet eronate sau mituri aparţinînd secolului XIX care au întreţinut fobii, obsesii şi dezvoltat complexe.

Concret, dacă eşti lăsat să te descurci singur cu instincte puternice, cum este cel sexual, atunci urmezi căi ocolite sau “tragi cu ochiul” pe gaura cheii la intimitatea din dormitoarele adulţilor sau al părinţilor. Asta în cazul în care existau dormitoare separate şi nu promiscuitatea obişnuită familiilor care nu puteau încălzi iarna 2-3 camere, caz frecvent la generaţiile de după război. Autoiniţierea “prin gaura cheii” sau surprinderea părinţilor “in actu” sînt după Freud scenele originare ale unei viziuni deficitare asupra sexualităţii şi sursa dezvoltării unor comportamente nevrotice în general.

Românii emigraţi în Germania aparţin mai multor generaţii, însă majoritatea au păstrat de regulă aceleaşi tabuuri. Deşi acum sînt mai bine informaţi, nu au devenit şi mai deschişi. Depăşirea tabuurilor este începutul creşterii plăcerii prin trecerea de la sentimentul de penibilitate, jenă, ruşine, la cel de stimulare a fanteziei erotice. Problemele sexuale sînt declanşate sau întreţinute de teama de a vorbi despre sex, de tabuizarea intimităţii şi de lipsa prelucrării problemelor, chiar de percepere a lor.

AD – Vreţi să spuneţi că sîntem o generaţie nevrozată aflată încă sub presiunea unor teme neprelucrate suficient? Cum de nu ne dăm seama?

DG – Din cauza circularităţii acestor fenomene: nu prelucrăm pentru că nu ne dăm seama sau ne dăm seama (Einsicht) şi nu prelucrăm pentru că trebuie să ne autoimplicăm în prelucrare, adică a recunoaşte vina proprie, aşadar mai bine reprimăm. Sînt cam multe temele reprimate de generaţiile mai vechi şi acesta este unul din motivele de a continua reprimarea, de a te preface că nu le ai. Atitudinea nu se va schimba decît parţial şi treptat şi trebuie început cu cei care fac educaţia: profesori, psihologi, medici, mass-media. Ingrijorător este faptul că s-a profitat de nesiguranţele grave ale societăţii postdecembriste şi generaţiile tinere nu au avut de la cine învăţa ceea ce este o măsură a normalităţii şi fac excesele cunoscute.

Orice prelucrare începe cu dezvăluirea adevărului despre noi aşa cum el este, a conştientizării dimensiunilor şi implicaţiilor indiferent de urmările pentru persoanele implicate. Prelucrarea trecutului propriu sau a celui colectiv, nu poate fi făcută fără un cadru teoretic clar şi adaptat la mentalitatea unei culturi, fără cunoştinţe, ipoteze, clarificarea sensului pentru care o faci şi a finalităţii. Ea trebuie legată de scopul obţinerii unei conştiinţe lărgite de sine sau colective, de schimbare a erorilor de gîndire şi a premizelor care au determinat problemele, chiar de restabilire reperelor morale ale unei tradiţii.

Nu am în vedere aspectul religios sau îngust al moralităţii, ci o atitudine deschisă, cinstită şi corectă faţă de greşelile trecutului. Prelucrarea trecutului colectiv a început la noi abia după decembrie 2006 prin atitudinea oficială a statului român de condamnare a comunismului şi a Raportului Tismăneanu. Ea trebuie continuată şi completată prin analize efectuate în cadrul fiecărei bresle profesionale sau instituţii. Cum legea lustraţiei nu s-a aprobat şi adevărul din dosarele de la CNASAS este în unele cazuri trunchiat va fi un proces controversat care ne va preocupa următoarele decenii.

AD - Este binecunoscut faptul că prelucrarea trecutului (Vergangenheitsbewältigung) este necesară igienei psihice fiecărui individ. In ce măsură credeţi că neefectuarea ei afectează persoanele care au venit din Romania? Mă refer aici cu precădere la faptul că mulţi au venit dintr-o societate totalitară, inchisă, care ne-a marcat conştient sau inconştient.

DG – Prelucrarea trecutului este importantă pentru a închide cercurile dependenţelor de gîndire şi a obişnuinţelor unor cercuri vicioase nesănătoase, care ne menţin prizonierii propriilor promisiuni sau a dezvoltării unor caractere deficitare.

Trecutul neprelucrat generează de regulă nostalgii şi dacă se face prea tîrziu apar falsificările. Apoi se întreţine mentalitatea că poţi rămîne nepedepsit dacă te afli destul de sus pe scara socială, se reduc şansele statului de drept şi încrederea în dreptate.

Prelucrarea este dificilă deoarece nu poţi schimba fără dureri premizele unei gîndiri care s-a autojustificat decenii şi a format un sistem rigid (Rechtfertigungsystem) de explicaţii simpliste. Procedurile de “spălare a creierului” din trecut nu trebuie să ni le imaginăm ca atare, este vorba de a cenzura informaţiile emancipării prin reducerea explicaţiilor la lozinci superficiale conforme bibliei marxiste şi ale unor evanghelişti precum Ceauşescu sau cei din Cuba, China, Corea, etc.

Alte dificultăţi sînt cele legate de evoluţia omului care şi-a apărat cu forţa nu numai uneltele ci mai ales produsele gîndirii, am ucis pe cei de alte convingeri sau chiar ne-am sacrificat pentru reprezentări dovedite iluzii sau utopii. Interesant de remarcat în acest context este faptul că gîndirea susţinută de vocea internă a fost la începuturile ei atribuită unei forţe exterioare (transcendentale), întrucît diferenţierile cerebrale nu erau atît de stabile încît să suporte o introspecţie, problemă care se menţine şi astăzi.

Aşadar conştiinţa de sine obţinută în urma introspecţiei şi credinţa că sîntem posesorii gîndirii care se gîndeşte pe sine ca gîndire, nu este mai veche de circa 3500 de ani. Sîntem marcaţi neurobiologic de această evoluţie tardivă a conştiinţei dar şi de un aşa zis “defect” al construcţiei cerebrale de a forma sisteme închise pe principiul circularităţii. Este ceea ce eu denumesc sistemul autosugestiv de menţinere a vieţii şi care este unul fundamental în formarea lumilor interne. Vă puteţi imagina cîte lumi şi cîte universuri existenţiale se pot prăbuşi dramatic la o prelucrare?

Principiul circularităţii este universal şi la nivel psihologic implică co-responsabilitatea participării la orice acţiune şi o responsabilitate integrală a interpretării actelor celorlalţi. O extensie a lui este reciprocitatea şi reversibilitatea actelor umane: „o mînă spală pe alta.” Cum acest principiu elimină scuza nevinovăţiei şi inocenţei, aplicarea lui intră în conflict şi destabilizează lumile interne deja fixate prin sistemul propriilor recompensări (Selbstbelohnungsystem). Acest sistem de menţinere a propriului status quo împiedică atît autoanaliza sinceră cît şi comunicarea deschisă dintre oameni prin voalul protectiv format din reprezentările subiective despre adevăr, dreptate sau bine. Nenorocirea cea mai mare este dată de faptul că tocmai acest voal protectiv este perfecţionat permanent din cauza recurenţei sale pozitive asupra creării senzaţiei de confort sau a sentimentului fericirii. Dificultatea schimbării acestor protecţii şi chiar a înţelegerii lor este dată de un alt principiu care ne face viaţa un calvar, cel al autonomiei domeniilor psihice. De ex.: cel mai autonom sistem dezvoltat de om este limbajul şi acesta este motivul de fond pentru care dilema apariţiei lui („La început a fost cuvîntul”) nu poate fi rezolvată iar controversele se folosesc de tautologii vicioase.

Un exemplu de circularitate patologică la nivel macrosocial şi cu efecte imprevizibile în viitor este dat de „escalările complementare” (în sensul lui Gregory Bateson) ale conflictului dintre radicalizarea islamismului care se simte ameninţat de radicalizarea intervenţiilor USA, la rîndul lor justificate de radicalizarea fundamentalismului islamic devenit tot mai fanatic cu cît măsurile represive au fost mai categorice. În acest conflict, de o circularitate perfectă, elementul care dinamitează escalarea este sentimentul ameninţării. Nenorocirea este că un asemenea sentiment devine real în consecinţe (causa finalis la Aristotel), adică îşi are cauza în finalitatea reprezentată devenită o „profeţie care se autoîmplineşte.” Dacă atît USA cît şi islamiştii nu ar fi trecut niciodată la agresiuni reciproce atunci fiecare ar fi fost obligat să-şi trateze halucinaţiile propriei psihoze pe costurile proprii. Conflictul fiind declanşat fiecare încearcă să-l trateze pe celălalt cu infuziile pe care ar trebui să şi le autoadministreze. Nu vă aminteşte acest lucru de psihiatria absurdă de acum 50 de ani sau din alte sisteme?

O altă pacoste este conţinută de „necesitatea continuării tratamentului” din aprecierile structurilor deja create în acest sens şi care sînt nevoite să-şi justifice existenţa sau şederile prelungite în ţările respective sau de cei de la putere care devin tot mai greu de înlocuit.

Şansa ieşirii din acest cerc vicios destructiv al „cauzalităţii circulare” (H. von Förster) este conştientizarea propriei greşeli de interpretare şi acceptarea inutilităţii propriului gest, adică întreruperea modului absurd de obţinere a autoconfirmărilor. Problema de fond al ieşirii din impas este dilema „cine face primul pas?” şi paradoxul unei acţiuni simultane de îngheţare a conflictului cauzat de schimbarea interpretării gesturilor oponentului. Convingerea în propria „normalitate” se alimentează şi bazează pe „anormalul” actelor celuilalt. Cu cît dezorganizarea psihică a unei persoane este mai mare cu atît mai mult ne simţim confirmaţi în propria „normalitate”, aşadar patologicul dă măsura normalului şi nu invers. Orice convingere, indiferent de caracterul de adevăr al acesteia, poate constitui baza creării unei circularităţi autojustificative cu rol decisiv în scăderea tensiunii cerebrale.

Aici nu fac decît să enunţ cîteva din fenomenele psihologice de fond fără de care cu greu ne putem înţelege pe noi cei ce ne dorim prelucrarea trecutului.

AD – Vreţi să spuneţi că aplicarea acestor principii asigură înţelegerea de sine şi deschide calea înţelegerii celuilalt?

DG – Nu se poate altfel şi nici nu ar avea sens dacă nu am raporta la noi ceea ce vrem să înţelegem. Nu ne naştem cu programul înţelegerii sociale ci doar cu unul egocentric şi profund egoman. Reacţiile circulare ale înţelegerii mediului apar pe fondul celor interne. Primul obstacol al sistemului nervos este propriul corp, pe care şi-l conectează înainte de a se conecta la mediu sau la alte persoane. El este deja marcat de structuri ale trăirilor din relaţia corp-creier şi cu prima persoană din viaţa noastră: mama.

Apropos, nu ne naştem cu gene feminine cum s-a crezut, însă toţi ne impregnăm o structură feminină de reacţie emoţională la mediu şi în această relaţie se naşte empatia ca sentiment pentru ceilalţi. Empatia este influenţată apoi de proiecţiile propriei emoţionalităţi asupra mediului şi de posibilităţile de descriere a unei realităţi externe prin limbaj. Pe baza acestui schimb cameleonic se dezvoltă conştiinţa de sine care este un fel de “hopa-Mitică”, un Perpetuum-Mobile de circularităţi autosugestive din interiorul unui limbaj, un monolog narcisic al eului.

Evolutiv vorbind, am ajuns să trăim în limbajul descrierilor realităţii şi aceasta este subiectivitatea care ne dă cel mai mult de furcă şi pe care nu o acceptăm fără tensiuni interne. Limbajul este lumea omului şi în afara lui nu poţi vorbi despre om. Trăim limitele propriilor descrieri şi în contextul definiţiilor pe care le dăm fenomenelor interne sau externe, printr-un proces circular cu tendinţe autonome, care uneori ne poate scapă de sub control.

Circularităţile acestor descrieri pot fi anxioase, psihotice sau depresive şi această autologie reversibilă anulează definitiv circumtanţele atenuante ale vinovăţiei sau repsonsabilităţii limitate. Prelucrarea trecutului va trebui să ţină cont de adevărurile mai noi despre fiinţa umană, tocmai pentru a nu aluneca pe terenul justificărilor interminabile şi de a da vina pe manipulare, pe spălarea de creier, pe cenzură, pe influenţe, etc. O influenţă sau sugestie externă nu are niciodată un efect dacă ea nu este preluată în limbajul interior devenind astfel o autosugestie.

AD – Dacă am înţeles bine, înseamnă că fiecare îşi formează o lume în care se autoconfirmă prin ceea ce-şi spune că este sau că a trăit.

DG – Nu putem spune că am trăit ceva cu adevărat dacă nu o putem exprima şi verbal. Dacă trăirea este pozitivă o suportăm şi fără explicaţii, însă dacă este negativă atunci trebuie s-o defineşti pentru a o depăşi şi mai ales pentru a şti ce ai depăşit. Este exact ca la un război care nu aduce nimic dacă nu ai şi o declaraţie de independenţă, trebuie să obţii iluzia că moartea ta a avut un sens, ceea ce este absurditatea pură, întrucît numai viaţa poate avea un sens.

Haosul emoţiilor nu numai că este organizat prin limbaj ci şi îmbogăţit de acesta, ambele domenii trăiesc o simbioză care nu exclude autonomia. Toate acestea sînt cuplate la un sistem cerebral de autorecompensare (Sebstbelohnungsystem) răspunzător de producerea satisfacţiei şi sentimentului fericirii.

AD – Ce legătură au toate acestea cu tema noastră?

DG – Nu putem face una fără cealaltă. Cine vrea să facă ordine într-o ţară, va trebui să facă ordine în propria familie şi în primul rînd să-şi pună în ordine propria viaţă, adică să-şi facă introspecţia. Aici se află centrul universului, iar biserica a intuit de mult valoarea confesării, a mărturisirii şi izbăvirii de păcate. În natură nimic nu este despărţit şi prin introspecţie refacem armonia originară. Din nevoi cognitive mintea noastră a operat despărţiri şi diferenţieri pentru a înţelege natura mai bine şi a uşura memorarea.

Dacă nu vrem ca generaţiile de după noi să ne pună la zidul infamiei, să ne renege sau să ne bruscheze, aşa cum a făcut-o generaţia ´68 cu taţii lor, atunci va trebui să ne prelucrăm trecutul cît încă se mai poate şi cîtă vreme noi, cei care am construit comunismul într-o formă sau alta, mai sîntem în viaţă.

Personal sînt pentru o vină colectivă şi nu pentru judecăţile de tipul “numai individul X a făcut infracţiunea Y.” Nu numai Ceauşescu singur a generat tipul de comunism de la noi, ci şi noi l-am făcut posibil sau, altfel spus, ne-am autocauzat soarta provocînd-o de fiecare dată într-un lanţ cauzal şi prin anumite trăsături de carcater, un lanţ naţional al slăbiciunilor, care ar trebui examinat atent şi serios. Ar trebui poate adăugată şi debusolarea culturală (un popor rămas în urma emigraţiei de după război fără intelectualii ei de marcă) care a jucat un rol în schimbarea mentalităţii, la abandonarea tradiţiei de gîndire şi simţire. Ar trebui analizat şi complexul naţional al trădării sau teroarea adminstrativă de la nivelul instituţiilor, cu funcţionari incompetenţi ce luau decizii absurde întreţinînd o psihoză, care în final l-a şi împuşcat pe Ceauşescu. Astfel de analize sînt necesare pentru că agresiunea societăţii postdecembriste este halucinantă, mass-media cultivă nonvalori şi menţine dispreţul faţă de om iar politicienii sînt un exemplu patologic de sarcasm.

AD – Credeţi că prelucrarea trecutului colectiv sau a copilăriei poate asigura înţelegerea de sine necesară echilibrului psihic?

DG - Igiena psihică individuală, în forma unei psihoterapii, nu e neapărat necesară dacă educaţia a mers bine şi atunci cînd mama reuşeşte să-şi dozeze iubirea şi apropierea faţă de copilul ei. Dar, dacă ai avut o copilărie conflictuală, deprivată şi lipsită de apropiere sau în care a fost prea multă apropiere pînă la abuz, atunci ea este necesară. Însă psihoterapia nu trebuie numai să „repare” răul produs deja ci mai ales să-l prevină, ajutînd la dezvoltarea armonioasă a personalităţii.

Nu de puţine ori problemele actuale ale unei persoane nu sînt neapărat declanşate de dificultăţile sau conflictele momentane, deşi aşa pot fi resimţite, ci de traumatisme mai vechi şi nu neapărat conştiente. Concret: evoluţia sexuală a unui copil, indiferent de sex, este marcată de reacţiile mamei din primii ani ai vieţii. Dezvoltarea eului începe prin senzaţii corporale, prin satisfacerea nevoilor de hrană şi apropiere emoţională într-o relaţie simbiotică cu mimica mamei, care oglindeşte involuntar şi fixează gesturile, expresiile dar şi cuvintele pe care le pronunţă aceasta. Orice neîmplinire, supraîmplinire sau abandonare (deprivare senzorială) lasă urme profunde în buclele neuronale ale sistemului răspunzător de “panica de a fi părăsit” (Verlassenheitspanik-System) şi fixate definitiv în reprezentări interioare.

Interesant, privind educaţia sexuală la acest nivel, este că mama are în repertoriu o mimică pentru orice acţiune imaginabilă a copilului, însă nici una pentru cele legate de instinctul sexual, cum ar fi o erecţie spontană, manipularea organelor genitale sau masturbarea. Nu numai că ele se prefac că nu observă astfel de acte, ci pot avea reacţii care-l pot traumatiza pe copil pentru toată viaţa. În a doua fază a evoluţiei sexuale de la pubertate, identificarea sau raportarea la masculinitatea tatălui este factorul hotărîtor al identificării psihosexuale. Este faza integrării lumii instinctelor în structurile supra-eului şi dezvoltarea unei individualităţi adaptate social. Studiile longitudinale (Vaterdeprivationsforschung) au constatat de curînd că absenţa tatălui într-o familie sau respingerea modelelor masculine într-o cultură sînt factori care tulbură identitatea sexuală atît la fete cît şi la băieţi. Există în acest sens şi un diagnostic de Parental Alienation Syndrome (am avut chiar cîteva cazuri relevante în terapie) care vizează înstrăinarea de tată. Efectele deprivării tatălui sînt, pe lîngă tulburările psihosexuale, un comportament antisocial agresiv pînă la criminal, comportamente autodestructive pînă la automutilare, tulburări relaţionale, deficite cognitive, teamă de ratare, atitudine negativă faţă de familie şi copii. Absenţa tatălui o determină uneori pe mamă să încerce compensări sau să-l folosească pe băiatul mai în vîrstă ca înlocuitor (Partnerersatz) sau confident, împingîndu-l în roluri nepotrivite (Rollenmissbrauch) vîrstei, sexului şi poziţiei în relaţie şi care destabilizează maturizarea normală aceelerînd-o sau trecînd-o pe căi întortocheate. În acest context se pot face unele corelaţii între deprecierea rolului tatălui după 1968 (die vaterlose Gesselschaft) şi extinderea tulburărilor de identitate sexuală.

AD – Care ar fi problemele întîmpinate de români la integrarea în societatea germană şi cum au fost resimţite în plan psihic?

DG – Aceleaşi pe care le au toţi cei care se rup de tot ceea ce a întreţinut viaţa lor anterioară şi se autodezrădăcinează. Cînd ai emigrat sub comunişti, cazul meu, ştiai că nu mai există cale de întors şi erai pentru cei rămaşi acasă ca şi decedat.

A te naşte a doua oară într-o societate ca Germania, unde bariera limbii este greu de trecut, nu este un proces simplu şi fără urmări. Dilema adaptării este dată de cerinţa unei plieri, contopiri eficiente cu noul mediu fără a-ţi pierde identitatea, rămînîndu-ţi în acelaşi timp credincios ţie însuţi! Însă cum s-o menţii cînd renunţi la toate rolurile socioprofesionale avute anterior, la statusul într-o familie mai largă, la toate condiţionările care-ţi menţineau viaţa, inclusiv la limba maternă! Şocul adaptării este dat de constrîngerea şi absenţa alternativei (este o Zwangsanpassung) care se resimte pe toate planurile. Se zdruncină din temelii sistemul de convingeri sau valori, ceea ce măreşte nesiguranţa, anxietatea şi panica de a nu reuşi adaptarea. Decisiv în procesul adaptării este răspunsul la întrebarea „pentru ce ai emigrat şi ce ţi-ai dorit să găseşti?” Eu am avut un scop simplu definit şi realizabil zilnic de mai multe ori: să beau o cafea şi să citesc în linişte fără să tresar la sunetul soneriei sau al telefonului!

Nu cunosc studii care să evidenţieze diferenţieri ale adaptării comparativ cu alte ţări, însă ele nu sînt la fel de grele în Franţa, Italia sau Spania, unde limba se învaţă din mers şi mentalitatea este mai apropiată de a noastră. Germanii sînt un popor obsedat de perfecţiune, categoriile absolutului, ale imperativelor categorice sînt opera lor. Diferenţa dintre noi şi ei poate fi redusă la cea dintre vremelnicie şi temeinicie.

Reacţia psihică la o schimbare de gradul trei, cum este emigrarea, este de regulă depresia şi simptomle psihosomatice. Problema apare în momentul în care devii conştient de suferinţă, cînd cauţi justificarea unei ratări sau cauţi o soluţie de moment (kurzfristige Lösung), adică vremelnică.

Autojustificarea obişnuită este cea de tipul “vina vecinului”, adică problema sînt ceilalţi, recte o societate “rece şi neprimitoare” sau un partener (soţ sau soţie) care nu te înţelege şi te pune sub presiune. Personal şi eu m-am aşteptat să întîmpin “căldura colectivului” cu care ne obişnuisem acasă însă am înţeles repede, dintr-o experinţă edificatoare cu autorităţile de aici, că rezolvările concrete sînt de preferat promisiunilor deşarte şi “îmbrăţişărilor tovărăşeşti.”

AD - În ce masură eforturile integrării afectează stabilitatea unei familii care emigrează în Germania? Dacă se emancipează îşi mai doreşte copii?

DG – Emigrăm mai întîi corporal, sufletul rămîne acasă şi durează uneori o veşnicie pînă ne urmează, astfel că trăim în şi din amintiri. Interesant este că începem să ne amintim involuntar lucruri demult uitate. Inconştientul reia secvenţe ale trăirilor anterioare pentru a suplini pe cele frustrante şi mai ales pentru a susţine sentimentul identităţii aflat în derivă.

Se schimbă paradigmele de evaluare, renasc interese sau plăceri acolo unde au fost respingeri sau repulsii, de ex.: acasă stingeam radioul la muzica populară însă în Germania am început s-o ascult cu nostalgie! Personal mi-au trebuit peste zece ani ca dorul de acasă să nu mă doară şi după 89 nu a trecut niciodată un an fără să merg în România. Prietenilor care mă ironizau uşor cu concediile mele mereu acasă le spuneam că mă duc să-mi ud rădăcinile inconştientului, foarte necesar recalibrării psihice.

Într-o familie pot apare schimbări de satus şi rol, după cum se obţine mai repede o anumită pliere la mediu. Dacă unul reuşeşte să înveţe mai repede limba, să se simtă mai bine cu mentalitatea şi rigorile de aici, sau cîştigă mai mult decît celălalt, pot apare disensiuni şi pot fi reluate conflicte mai vechi refulate. Flexibilitatea suprasolicitată de ritmul adaptării determină un fenomen recurent de rigidizare a altor conduite şi convingeri mai vechi, adică devenim mai conservativi decît eram. Cu cît te simţi mai pierdut într-o societate cu atît mai mult se va compensa, din nevoia de stabilitate psihică, în sensul rigidizării unor convingeri care pot friza uneori absurdul şi una din cauzele principale ale problemelor minorităţilor de emigranţi.

Emanciparea în general înseamnă în primul rînd deschiderea faţă de tabuuri şi exprimarea unor gînduri sau dorinţe într-o relaţie. Din păcate aceste tabuuri sînt depăşite după ce un cuplu se desface şi nu înainte. Aşadar, a nu emancipa înseamnă nu numai a influenţa natalitatea în sensul creşterii ei, ci şi a periclita menţinerea familiei. Familiile emigrante se înscriu în tendinţa generală de a avea 1 maxim 2 copii, pentru că trebuie să-i creşti singur fără ajutorul rudelor ca acasă şi se întrerupe cariera profesională.

O societate poate lua măsuri ce ţin de politica demografică şi chiar folosi forţa executivului educaţional pentru realizarea unor ambiţii ideologice. Adevărul este că proiectul comunist de sporire a populaţiei României la 30 de milioane de locuitori rămîne o necesitate neîmplinită, care, în actualul stadiu al depopulării prin emigrare şi scădere a natalităţii, îşi arată consecinţele dramatice. Comparativ cu ţara noastră RFG (fără DDR) avea un teritoriu cu circa 5 mii de kilometri pătraţi mai mult însă o populaţie de peste 68 de milioane. Factorul forţei economice a populaţiei nu este unul de neglijat şi faptul că în România se importă forţă de muncă din China ar trebui să ne facă să vedem greşelile postdecembriste.

AD – Acreditaţi ideea că forţarea natalităţii de Ceauşescu era o măsură vizionară?

DG – Ceauşescu a fost incontestabil un vizionar utopic care nu vedea copacii din cauza pădurii şi care s-a angajat pe prea multe planuri, neţinînd cont de puterea noastră materială şi spirituală de a realiza proiectele vizate. Supraaprecierea nonstop şi peste tot este în consecinţe mai gravă decît subaprecierea. Comparativ, o depresie este de preferat unei psihoze, în primul rînd din cauza reuşitelor mai mari de vindecare în cazul primei.

Prelucrarea trecutului trebuie să fie nu numai autoanalitică ci şi raţional-obiectivă, altfel nu vom reuşi decît să fim la fel de absolutişti ca şi comunismul însuşi. Respingerea în bloc nu va crea posibilitatea ca o mentalitate să se autodesfiinţeze, parcurgînd etapele prelucrării. Nu trebuie să forţăm procese care se desfăşoară cel mai bine de la sine, însă a distruge toate formele care menţineau viaţa pînă atunci înseamnă a proceda la fel cum au făcut-o cei pe care-i critici.

Toate domeniile vieţii umane au principiul autonomiei, nu numai în sensul autodezvoltării ci şi al autodizolvării. De exemplu: dacă interzici studiul marxismului vei crea dizidenţi nostalgici, care vor găsi explicaţia fenomenului actual al globalizării în Capitalul lui Marx şi chiar că nu putem nega aplicabilitatea acestei analize la fenomenul actual al globalizării oligarhice planetar. Aşadar stafia marxismului pluteşte încă deasupra noastră, iar noi o renegăm arogant ceea ce o poate face să reînvie. Aşa făceau şi comuniştii, însă am văzut unde a dus renegarea. Să nu fiu înteles greşit, marxismul a făcut posibilă o dictatură, însă colecţia ideilor socialdemocratice susţinute, sînt o operă a gîndirii europeane începută înaintea lui.

Cînd am sosit în Germania am fost surprins să văd o societate care aplica principii comuniste la care noi visam: fiecăruia după nevoi! Imaginează-ţi că am fost cazat 3 luni, împreună cu fiul meu pe atunci de trei ani, la un hotel, unde statul german plătea peste 2000 de mărci pe lună numai pentru cazare. Să nu credeţi că am avut vreun statut special, hotelul era plin de emigranţi ca mine. Nu eram obişnuit cu atîta atenţie şi, faptul că nu mi se cerea nimic în schimb, mă scotea din condiţionările menţinerii vieţii, aşa că am avut stări depresive.

După mine ajutorul social declanşează şi întreţine sentimente de inutilitate şi depresii, un revers negativ al generozităţii sociale care va trebui luat în consideraţie. Demnitatea umană nu se menţine prin pomeni sociale ci prin crearea cadrului ca fiecare să se simtă util şi mai ales să devină autonom conform programului intrinsec vieţii umane.

Cu alte cuvinte estul vorbea de comunism iar vestul îl aplica. Si atunci te întrebi: ce sens mai au denumirile care nu ajung niciodată să fie o realitate şi dacă mai este cazul să ne cramponăm de etichete. Este un fenomen identic celui dintr-o relaţie în care îi tot spui partenerei că o iubeşti dar nu-i araţi niciodată acest lucru.

AD - Care este şocul cel mai mare pe care îl oferă societatea gazdă germană? Există o însuşire a germanului care ne provoacă pe noi cei originari din România?

DG – Nici o altă ţară nu complexează mai mult ca Germania, am simţit-o pe propria piele şi nu cred că sînt singurul care a trăit complexul limbii. Pentru a compensa acest handicap noi ne-am făcut un obicei din a găsi defecte la gazdele noastre şi a le critica, pe lîngă răceala comportamentală, chiar nivelul din şcoli.

Personal am altă părere şi o spun de cît ori am ocazia. Că şcolarii nu sînt motivaţi să înveţe este rezultatul paradoxului educaţiei antiautoritare: a-i face pe copii să înveţe de la sine fără a-i obliga în vreun fel s-o facă!

Noi facem mereu comparaţii cu şcoala din România din trecut, pe care o ridicăm nostalgic în slăvi, dar nu ne-am uitat în manualele şcolare sau de la gimnaziu să vedem ce fel de probleme se pun acolo, ce texte literare, filosofice, psihologice, ce autori de mare nivel, ce analize şi la ce întrebări complicate trebuie să facă faţă un elev aici.

Un alt criteriu de comparaţie: la gimnaziul Freiherr von Stein din Leverkusen, unde au învăţat şi mai învaţă unul din copii mei, aproape jumătate din profesori sînt doctori în ştiinţe. La noi acasă nici la universităţi nu au toate cadrele didactice acest titlu. În general aici se pune mult mai mult accent pe procesele de gîndire nu de memorizare, conform principiului a şti nu înseamnă şi a gîndi.

AD - Societatea germană se confruntă cu un fenomen de durată de dizolvare a familiei. Divorţul a devenit la fel de legitim precum căsătoria. Credeţi că persoanele originare din Romania sînt scutite de efectele acestui fenomen?

DG – Divorţul este un fenomen la fel de legitim, însă el a căpătat dimensiuni îngrijorătoare prin mentalitatea generaţiei din 68 căruia îi aparţin şi foştii cancelar şi ministru de externe Schröder-Fischer, fiecare cu cîte 3-4 divorţuri la activ. Sindromul a fost descris de psihanalistul psihosociolog Alexander Mitscherlich în „Auf dem Weg zur vaterlosen Gesellschaft” şi viza “societatea fără taţi”, adică una în care femeile emancipate sau refuză să se căsătorească şi să aibă copii, consideraţi un articol de lux pentru cei avuţi, sau îi cresc singure, protejîndu-i de agresiunea pater-ului compromis de trecutul său nazist.

Scăderea natalităţii în Germania, dar şi alte fenomene sociale majore îşi au sursa în mesajele acelor ani, care vedea în familie izvorul nefericirii, a reprimării autoritare a instinctelor primare ale vieţii şi o sursă de obţinere a forţei de muncă ieftină sau de incubatoare pentru planuri războinice (Kanonenfutter).

Liberalismul acestei „Genussgeneration” viza dizolvarea celulei originare a vieţii, atomizarea societăţii şi dezvoltarea spiritului egoist, egoman şi egocentric, ceea ce însemna anularea empatiei şi altruismului, sentimente fără de care societatea nu poate supravieţui şi care se pot dezvolta numai într-o familie cu cel puţin doi copii.

Virusul „feminismului” a avut un efect puternic într-o Germanie traumatizată de culpabilizare, depopulată de proprii „Aufklärer”, emigraţi în masă în America şi dezorientată atît de atacurile din vest cît şi din est.

Actual o căsătorie din trei ajunge la divorţ, un şoc declanşat de accepţii dovedite ca false şi o bază pentru şocuri viitoare în lanţ prin distrugerea lumii copiilor afectaţi de divorţ. Cum nimeni nu este pregătit sufleteşte pentru prăbuşirea lumii siguranţei „leagănului de aur” al familiei, urmările sînt imprevizibile şi pe toată viaţa. Este moartea unei relaţii în care s-au născut copii, vise şi speranţe, consecvenţele pot fi probleme de apartenenţă şi de identitate sexuală, diverse handicapuri, scăderea capacităţilor de învăţare, tendinţe de izolare socială şi agresiune, dependenţe de alcool sau droguri, căutarea unor modele de viaţă pe stradă, refuzul responsabilităţii şi al obligaţiilor, etc.

Divorţul este un simptom social aflat la intersecţia biopsihosocialului care distruge „încrederea originară a omenirii” (das Urvertrauen der Menscheit) şi implică subiectivitatea cea mai profundă inclusiv sexualitatea. El este o întrerupere şi o ruptură a comunicării ce poate fi înţeleasă prin analiza limbajului ei în sens larg şi unde o agresiune este tot o comunicare, din nefericire una dureroasă. Conflictul atinge mai ales problemele feminităţii şi masculinităţii ca sex, fiecare se simte respins în primul rînd biologic, se rescriu partituri biopsihosociale de profunzime.

Divorţul are şi în cadrul familiilor de emigranţi mai multe cauze circulare:

o schimbare de viaţă de gradul trei, cum este emigrarea, solicită sistemul nervos la maximum şi-l fragilizează;
probleme psihice: căderile psihice depresive alternativ compensate cu un optimism exagerat, alcoolismul, ticurile comportamentale, izolarea;
lipsa feed-backului persoanelor care au asigurat suportul, au întreţinut şi echilibrat sistemul familial pînă în momentul emigrării (prieteni, rude, cunoştinţe, etc.);
dispare teama de blamarea socială (prejudecata - „Ce-o să zică lumea” este anulată pentru că acea „lume” nu mai există);
dizolvarea unor tabu-uri reprimate pînă atunci concomitent cu rigidizarea sau absolutizarea altora care „promit fericirea”;
apar probleme de identificare, de apartenenţă, dorinţe de independenţă;
probleme legate de sexualitate: emanciparea sexuală, schimbarea orientării sexuale, sexul monoton sau prea mult sex;
problemele legate de educaţia copiilor;
ai timp să reflectezi la viaţă fără a primi „sfaturi” sau indicaţii la tot pasul;
devii mai lucid, mai încrezător, mai conştient de propria valoare şi adopţi noi stiluri de viaţă;
cel care s-a simţit în relaţie dezavantajat sau dezamăgit prinde curaj şi-şi doreşte anumite schimbări;
infidelitatea şi abuzurile de încredere, gelozia;
reproducerea (a avea sau nu copii);
zgîrcenia unuia sau mania cumpăraturilor la celălalt;
neglijarea relaţiei sau a treburilor casnice, activităţi de timp liber fără partener şi statul în faţa calculatorului sau televizorului fără a vorbi cu celălalt;
invidia pe succesele partenerului;
lipsa comunicării deschise şi sincere cauzate de menţinerea tabuurilor;
aprecierea valorilor materiale în defavoarea celor emoţionale sau cultural-spirituale;
o nouă secretară dar şi altele mai comice.

Divorţul elimină anumite dureri şi probleme psihice la persoanele care le au, provocînd altele celorlalţi. El repetă drama rupturii de ţară sau despărţirii de persoane dragi şi devine la rîndul lui o schimbare de gradul trei, care declanşează alte simptome psihosomatice.

Motivele le putem afla direct de la cei aflaţi în situaţie şi depinde de capacitatea lor de a introspecţie, autoanaliză şi verbalizare. Cum situaţia este emoţională vom auzi argumentări scurtcircuitate şi justificări uneori cam superficiale pentru profunzimea evenimentului.

Şocul este cu atît mai mare cu cît cineva a reprimat şi renegat mai mult adevărul unor percepţii sau evenimente petrecute în relaţie. Cu cît încercările şi dramele prin care trece familia sînt mai mari cu atît uzura şi nemulţumirea creşte, anumite trăsături de personalitate ies la iveală iar conflictele se accentuează. Durerea provocată va fi reprimată în prima fază, iar unul din parteneri poate cere o nouă şansă, cu promisiunea de schimbare în bine a unor comportamente indezirabile. Dezorientarea, dezamăgirea, dispoziţiile ambivalente, frica de necunoscut, absenţa răspunsurilor, ura trecutului comun, tulbură fiinţa umană şi apar disfuncţii psihosomatice: insomnii, scăderea apetitului general, tulburări de echilibru, atenţie şi concentrare, dureri corporale, etc.

AD - Persistă încă o prejudecată despre psiholog şi a merge la terapie echivalează cu a recunoaşte că eşti “nebun”. Puteţi constata o schimbare de atitudine la persoanele originare din România? Aveţi mulţi pacienţi români?

DG – Am avut pacienţi din trei generaţii, cei veniţi înainte de 89, cei de după 90 şi cei cu Green Card, adică informaticienii. Ca psiholog nu poţi afirma niciodată că problemele unora sînt mai mari, mai grave sau mai importante decît ale celorlalţi şi nici compara rezonanţele extrem de diferite vizavi de o situaţie X comună, fiecare resimte cu întregul său trecut un eveniment.

Există o diferenţă de abordare a problemelor, mentalitatea a început să se schimbe constructiv însă atitudinea faţă de psiholog şi psihoterapie este una care ţine de evoluţia autocunoaşterii în general. Omenirea a avut mari probleme în a urma îndemnul, atribuit lui Socrate, „cunoaşte-te pe tine însuţi” întrucît solicită autoanaliză, recunoaşterea limitelor, a greşelilor proprii şi acceptarea adevărului, adică „Einsicht” şi pentru care nu avem o traducere directă în română. Dacă nu ai un cuvînt într-o limbă înseamnă că în cultura respectivă nu ai avut ce să desemnezi prin el, altfel ar fi fost născocit pentru a se reda diferenţiat o stare de fapt. Limbii române îi mai lipsesc şi alte cuvinte legate de exprimarea diferenţiată a unei introspecţii, aşa că poţi conchide şi singur cum stau lucrurile vizavi de plăcerea autoanalizei la români. Chiar dacă vin în terapie să nu crezi că îţi povestesc toate penibilităţile, în acest sens există chiar o prejudecată a noastră că germanii sînt persoane închistate şi rigide însă este exact invers. Există o diferenţă de mentalitate, ei nu vorbesc neîntrebaţi şi nici dacă cadrul nu este adecvat unor mărturisiri. Comparativ noi sîntem mai spontani, sporovăim şi cînd trebuie şi cînd nu trebuie dar nu relatăm lucrurile de fond, mai profunde.

În terapie volubilitatea germanilor este greu de stopat iar a românilor scade pentru că sîntem foarte circumspecţi vizavi de ceea ce eu aş putea observa sau descoperi la ei. Aici ne confruntăm cu prejudecata de fond de a merge la psiholog: dezvăluirea unor latenţe psihice, adică teama de dezgolire, acel „streap-tease psihic” care încă îngrozeşte lumea! Cum să nu fim astfel cînd ni s-a spus că folosim creierul doar parţial, de la 3% pînă la o treime şi că restul ar depozita acele latenţe care fac posibile faptele îngrozitoare şi toate aberaţiile dovedite de om în istorie. Ce poate fi mai groaznic decît frica de aţi pierde autocontrolul şi că cineva din „spate” te manipulează zi şi noapte? Iată cum o accepţie eronată, devenită „adevărată” din cauza consensului, ne provoacă mari probleme vizînd fundamentul psihicului uman.

Lucrurile nu stau de loc aşa şi ultimele cercetări pe creier spulberă definitiv această eroare, ceea ce implică o reconsiderare nu numai a organizării psihicului ci şi a unor concepte mai largi precum cel de conştiinţă, liberul arbitru, responsabilitate, etc. Neurobiologia moleculară conchide sec: nu există nici un neuron în creierul uman care să nu fie folosit (abgefeuert) de mai multe ori pe zi!

Aşadar epoca circumstanţelor atenuante sau justificative a apus definitiv şi cărţile de psihologie trebuiesc rescrise. Era de altfel şi o absurditate să se ajungă după miliarde de ani de evoluţie la performanţa obţinerii unui creier pentru ca apoi să-l lăsăm să ruginească!

O altă piedică ar fi tendinţa paranoică din noi care ne face să respingem adevărul originii noastre animale şi consecinţa: sîntem de origine divină(!), adică ne falsificăm istoria originii. Adevărul despre noi este cel al maimuţei care nu-i mai place să fie denumită maimuţă. Am ajuns să punem reprezentările în locul răsadului biologic, este ca şi cum ai îngropa în pămînt desenul unui copac şi te aştepţi să crească din el un stejar falnic.

Un derivat al aceleiaşi tendinţe paranoide este autoaprecierea că sîntem atoateştiutori, necesară dezvoltării iluziei voinţei libere şi a autonomiei însă ea face ca noi să nu mai acceptăm limitele şi îngrădirile propriului spirit. Modul în care dezvoltăm aceste structuri este parţial autonom dar şi legat de tradiţie, adică marcat de matricile gîndirii unei culturi. Aşadar, modelele de autoanaliză sînt influenţate simultan de erorile, prejudecăţile şi iluziile trecutului care tocmai ar trebui prelucrat.

De exemplu: dacă modelul cultural transmis este de tip arian, precum cel nazist, de erou al muncii socialiste sau de mamă eroină, nu mai încape vorbă să accepţi că ai şi slăbiciuni sau probleme psihice. Adevărata faţă a unei societăţi se poate vedea clar în atitudinea faţă de cei slabi, labili, neajutoraţi sau bolnavi psihic.

Va mai trece mult timp pînă ne vom reprograma lozincile întipărite în trecut. Ne trebuiesc nu numai paradigme noi, cît mai ales reconsiderarea unor accepţii psihologice, un up-date la actualul stadiu al cercetărilor din domeniu.

În privinţa accesului la psihoterapie avem în Europa boomul din America anilor 70-80. Emigranţii şi-au schimbat şi ei după anii 90 atitudinea. A vorbi însă despre problemele emigranţilor înseamnă a vorbi despre mine, sau ceea ce cred eu că ar fi o problemă, ceea ce este iarăşi o introspecţie a propriului eu, după cum ader la anumite descrieri sau le resping.

Oricum adevărul este de fapt recunoaşterea faptului că fiecare vorbeşte despre sine (gîndirea este o simbolizare a trăirilor la nivelul cuvîntului) prin alegerea cuvintelor care-i reprezintă cel mai bine gîndurile. Conştiinţa de sine a emigrantului a rămas acasă, însă el crede că a luat-o la plecare în geamantan sau a pus-o pe paşaport odată cu viza.

Statistic vorbind, am mai mulţi pacienţi români tineri deşi ei sînt ca număr incomparabil mai puţini în Germania decît cei mai în vîrstă. Acest lucru vorbeşte de la sine în privinta deschiderii de care vorbeam. Mai devreme sau mai tîrziu omenirea va trebui să recunoască că a făcut un ocol lung, obositor şi mai ales plin de erori şi drame, pentru a nu ajunge mai devreme la noi înşine decît am făcut-o.

Ca orice om şi eu împart lumea în două: în cei care au făcut sau fac o psihoterapie şi cei care o au în faţa lor. Nu există „persoană să nu fi scris o poezie” se spunea într-un cîntec de altădată. Parafrazînd afirm că nu există om să nu fi făcut măcar odată o depresie, o anxietate sau să nu fi avut niciodată semne psihosomatice.

Cum introspecţia este ea însăşi claustrofobică este bine să fie făcută însoţit fiind de un psihoterapeut autorizat.

AD – O ultimă curiozitate: aţi răspuns la întrebări fără a folosi modificările noi din limba română, le-aţi pastrat pe cele vechi, care-i explicaţia?

DG – Să nu mă credeţi un nostalgic. La prima carte am folosit noile modificări deşi ceva mă deranja şi nu ştiam ce. Nici măcar â-ul de la român nu este justificat, originar cuvîntul era rumîn, e tot un fel de a-ţi falsifica sau înfrumuseţa originea. A scrie sînt în forma sunt este disonant psiholingvistic, u-l indică mai degrabă împrejmuirea, exteriorul şi nu interiorul care este redat de i sau î. Sau ce urît arată cît scris „cât” sau ce confuzie poate produce „urât” în loc de urît. Ne place nobleţea fără a fi şi nobili, trebuie depus efort să nu fim nişte maimuţe rămase tributare maimuţărelii caraghioase, în fond certificatul de năstere garantat al fiecăruia din noi. A discuta şi despre aşa ceva face parte tot din prelucrarea trecutului.

AD – Vă mulţumesc.

Articol de arhiva (2008): www.rom2.de preda stafeta!

2010-07-16T13:25:00.000+03:00

Alexandru Draghici

Stimate cititoare, stimati cititori,

in februarie 2001 s-a nascut www.rom2.de, cu intentia declarata de a informa persoanele vorbitoare de limba romana din Germania, despre manifestarile romanesti care au loc in aceasta tara. Aceasta intentie s-a nascut din recunoasterea unei realitati perpetue cu care se confrunta orice imigrant in orice tara: ca exista riscul de a uita de unde ai venit...precum si seductia de a da vina insucceselor personale pe tara unde am ales sa traim, in cazul nostru Germania.

Ce-a vrut sa insemne rom2? rom2=romdoi se poate transcrie in limba germana in expresia „romdeu“, adica rom-deu, adica Rom-ania Deu-tschland! Aceasta a vrut sa fie expresia semiotica a dorintei multora dintre noi de a se integra in societatea germana, poate mult mai repede decat ne dorim, de aceea cifra doi (2)!

Dupa aproape 7 ani de munca asiudua, in care multi dintre dumneavoastra ati fost implicati direct, si aici ma refer la redactori, corespondenti si furnizori de informatii, cat si la dumneavoastra citirorii, ca suporteri necunoscuti, adeseori fideli, pe buna dreptate in anumite situatii critici, a sosit timpul in care eu, Alexandru Draghici, initiatorul acestei idei, dar numai atat (restul a fost facut de familie, prieteni, colaboratori, suporteri ... dar si de critici si delatori), sa va comunic, ca am decis, ca incepand cu 1 Aprilie 2008, sa incetez sa ma mai angajez pentru intretinirea si alimentarea cu informatii a acestui ziar electronic.

DE CE?

In primul rand, din motive pragmatice, de bun simt! Efortul depus de cei care scriu, cu precarere redactori, precum Dani Rockhoff, Simona Anomis, colaboratori din asociatii romano-germane, nu se afla intr-un raport firesc cu numarul de citiri integrale ale articolelor publicate. Cu alte cuvinte, nu are rost sa depui o munca, daca nimeni nu o recunoaste, si mai ales, nu are nevoie de ea. Ori aceasta recunoastere, care se traduce in numarul de citiri, nu justifica cu nimic, miile de ore de munca depuse in toti acesti ani.

Ca sa realizati ce vreau sa spun, trebuie sa va spun ca majoritatea articolelor publicate necesita o cantitate de timp considerabila, in medie de circa 8 ore. Adica o zi de munca! Cand numarul mediu de citiri integrale pe articol se ridica la 40-50 citiri (unde o citire, inseamna de cele mai multe ori un cititor), in contextul in care publicul potential cititor din Germania, se ridica la cel putin 100.000 de persoane (aici iau in considerare cifra oficiala a persoanelor care traiesc in Germania, care mai poseda cetatenia romana, sursa „Statistisches Bundesamt“), atunci numarul cititorilor nu reprezinta decat o persoana din 2000!. Prea putin!

Cu alte cuvinte, nu exista o necesitate, o piata, pentru aceste informatii!


CAUZE?

Daca vrem sa aflam cauzele acestei rezonante slabe, vom intra intr-un teritoriu in care speculatiile se pot simti la ele acasa. De aceea voi schita cateva perceptii, pe care vreau sa le avansez ca si cauze, constient ca ele nu sunt fundate „stiintific“. Ele au ca fundament doar intuitii. Si in acestea cred mai mult decat intr-un stiu stiintific!

Dezinteres. Adica? Dezinteres fata de ce fac alti romani care traiesc in Germania. Si de ce? Cauzele sunt multiple. Cea mai plauzibila in perceptia mea: efortul intens al fiecaruia de a se integra, de a-si asigura existenta personala, a familiei, a celor dragi lui, de a se realiza in tara incare au ales sa traiasca
Lipsa solidaritatii. Adica? Nu suntem solidari cu oamenii de bine, care fac ceva bun pentru romanii din Germania, sau pentru tara de unde au venit. Aceasta lipsa a solidaritatii se manifesta cel mai pregnat in automatismul de a vorbi de rau conationali, si de a nu fi capabili de a lauda eforturile si succesele acestora. Nu cred ca suntem mai rai sau mai buni decat alte nationalitati. Istoria noastra a fost poate prea aspra cu noi. Aflandu-ne intr-o zona de interfata intre lumea vestica, lumea rusa, si lumea araba/musulmana, am suferit din cauza inciziunilor tuturor acestor conglomerate de idei si interese. N-am reusit sa cladim o continuitate in modul nostru de comportament, in sistemul nostru de valori, in spectrul telurilor noastre. Sositi in Germania, am fost complexati de propria istorie, de neincrederea in sentimentul valorii proprii, si ne-am „aciuit“ in noua tara. Unii prefera sa taca, sau sa uite de unde au venit, evitand asa contactul cu alti conationali. Ceilalti, care au avut succese in integrare, au considerat d.p.d.v. pragmatic ca nu mai are sens sa se angajeze pentru romani si Romania, sau inbatati de succese, s-au inbatat cu aroganta si multumirea de sine.
Discrepanta intre realitate si necesitati. Adica? Pur simplu: exista o necesitate reala pentru informare despre ce se intampla romanesc in Germania? Pe scurt: prea mic, pentru a mentine un site precum www.rom2.de, care, contrar tuturor aparentelor, pentru a functiona la un nivel minim de actualitate si calitate, are nevoie de o munca continua, care nu se poate realiza in formula actuala. Care este formula actuala? Cu precadere (95%) munca voluntara! Nu va faceti iluzii, nu fiti invidiosii! Intrarile de pe reclama, nu acopera decat 1-2 procente din munca depusa de toti contribuabilii la buna functionare a acestui ziar electronic.


CE VREA SA SPUNA DE FAPT ACEST ANUNT?

Ca www.rom2.de nu va mai fi intretinut ca in trecut!

Incepand din 1.04.2008 (NU, nu este o pacaleala de 1 Aprilie) continutul acestuia nu va mai fi intretinut sau actualizat. Cu alte cuvinte www.rom2.de, va fi „inghetat“ in stadiul informational din 30.03.2008.

CE VA FI DUPA ACEEA?

La aceasta intrebare nu pot sa raspund. Depinde de dumneavoastra cititorii! Poate veti gasi o alta formula de informare, mai pragmatica, mai eficienta, cu o mai mare rezonanta decat cea actuala.

CE VA FACE EDITORUL DUPA 1.04.2008?

Se va dedica altor proiecte personale, care au fost amanate din pricina actualului proiect.

Va sta la dispozitie oricarei persoane, grupari, institutii sau firme, care intentioneaza se reia ideea informarii despre ceea ce se intampla romanesc in Germania, cu experienta acumulata in acesti 7 ani de functionare a www.rom2.de. Aceasta experienta acopera domeniile: munca de presa, infrastructura necesara unui ziar electronic, surse de informare, codex, imagine de ansamblu asupra romanilor din Germania si manifestarilor romanesti care au loc in Germania.

IN LOC DE FINAL!

Aici vreau sa multumesc familiei, colaboratorilor, prietenilor, sustinatorilor si criticilor, pentru eforturile depuse in a asigura o functionare decenta a acestui ziar electronic! Fara voi toti, acest ziar electronic nu ar fi putut exista!

ww.rom2.de a fost expresia eforturilor si dorintelor dumneavoastra! Am fost norocos sa cunosc multi oameni inimosi, harnici si cu bune intentii! Tuturor le multumesc! Am „castigat“ multi prieteni! Am fost imbogatit sufleteste din dialogul cu ei!

Si fiindca doresc ca multumirile mele sa nu ramana la nivelul general, voi enumera aici numele celor carora ma simt indatorat:

Monica Draghici, Madalina Draghici, Dani Rockhoff, Simona Anomis (alias Simona Caratus), Lavinia Oltenau, Dan Gogleaza, Mariana Alexie, Doina Dolbea, Emil Cira, Sorin Anca, Dorothea Krampol, Adrian Constantinescu, Lucian Hetco, Preotul Stefan Anghel, Ovidiu Nistor, Gheorghe Sasarman, Lucian Glass, Emil Mateias, Alma Baneth, Andrei Badin, Diana Bugajewski, Andre Peternell, Doru Mihit, Aurel Dobre, Alexander Timoschenko, Renate Timoschenko, Eugen Cojocaru, Gabriel Varzaru, Hubert si Maria Geis, Petra Kaiser, Josif Herlo, Mara si Max Papandonatos, Florin Zaheu, Marian Bozdoc, Mihaela Stinga, Mircea Hohoiu, Luminita si Mihaita Bratu, Octavian Mihaescu, Pavel Chihaia, Radu Robutu, Sorina Nofkin, Liliana Barbat, Reno Thiel, Ruxandra Boutzoufiris, Stefan Hrusca, Stefan Toma, Teodora Trandafir, Aura Cumita, Adriana Popescu, Viorel Baetu, Viorel Roman, Dinu Ianculescu, Cristian Braica, hotnews.ro, Daniela Scholz.

VA MULTUMESC!

Articol de arhiva (2005): 'Introducere la ghidul fericirii!'

2010-07-16T13:19:00.000+03:00

Alexandru Draghici

Sunt nemtii, printre care traim, fericiti? Suntem noi, romanii care traim in Germania, fericiti? Daca da, e o altfel de fericire? Acest soi de intrebari si alte cateva pe tema fericirii, mi-au fost inspirate de un articol din ziarul saptamanal german “Fokus”, care ocupa prima pagina a unuia dintre numerele acestuia din luna august 2005.

Ce este fericirea?

Fericirea este amestecul perfect dintre armonia interioara si mediul ambiental. Ea este rezultatul acelei stari magice de care sunt stapaniti anumiti oameni, aceea de “flow” (curgere), concept introdus de psihologul Csikszentmihalyi.
Starea de curgere, care degaja fericirea interioara, inseamna ca asteptarile cuiva de la el insusi, sau de la ceilalti oameni sunt in concordanta cu ceea ce el primeste. Iar cand asteptarile unui om ii sunt inselate (de catre el insusi sau de catre ceilalti), este capabil sa afle motivele. Dupa aceea, omul aflat in starea de „flow” poate sa schimbe, daca vrea, motivele care il fac nefericit. El poate insa, la fel de bine, sa se impace cu ele, sa accepte de exemplu, ca unele dintre motivele nefericirii sunt cauzate de factori externi, pe care nu ii poate schimba. El va putea reveni la acea stare de curgere, in care timpul nu mai este dusman, ci pur si simplu dispare. In aceste momente timpul nu mai este practic numarat in secunde, ci in momente de fericire.

Psihologul Dieter Frey, de la Universitatea Ludwig-Maximilians-Universität din München spune: “Contradictia, adeseori complexa, intre ceea ce uni oamenii doresc, si ceea ce primesc, ii depaseste pe cei mai multi dintre acestia”.

Sunt germanii fericiti?

Nemtilor le lipseste talentul de fi dominati de un optimism de neclintit, precum cel al americanilor. Daca sunt dezamagiti, atunci ei se vor plange, isi vor pierde increderea in ei mai repede decat alte natiuni. Aceasta afirmatie este facuta de ziarul „Fokus”. Fac aceasta precizare pentru a nu fi acuzat de subiectivism. Omul de stiinta american, Martin Seligman, afirma despre germani urmatoarele: “aceasta tara ma ingrijoreaza, caci observ un pesimism in crestere, ca si cum germanii ar fi prizionieri intr-o colivie simbolizand chiar mila de sine”.

Ceea ce cred ca ii diferentiaza iarasi pe germani de alte natiuni, este o anumita atitudine fata de “lucrul bine facut”. Daca cineva, intr-o firma, va primi o sarcina, care va fi indeplinita bine, conform asteptarilor, atunci cel in cauza nu va fi laudat. “A face un lucru bine” este de la sine inteles. Daca insa, acea persoana nu va face acel lucru conform asteptarilor, atunci el va fi criticat imediat, de cele mai multe ori chiar inainte de a apare semnalale clare si definitive, ca acel lucru nu va fi indeplinit conform cerintelor. Aceasta neconcordanta intre lauda si critica neconstructiva este pentru multi un soc, si este adeseori perceput, pe buna dreptate, ca negativism. Existenta acestei neconcordante intre lipsa rezonantei pozitive si prezenta uneori pripita a criticii negative, am trait-o adeseori in cei 15 ani de cand lucrez in firme germane. Desigur, cu timpul te poti adapta la aceasta atitudine. Insa este clar, ca oricine, atat germani cat si straini, au nevoie de o recunoastere, au nevoie de o lauda. Acestea sunt ingredientele care ne motiveaza pe fiecare, sa facem un lucru bun, si sa fim multumiti cu ceea ce facem, si implicit sa fim fericiti. Consider ca aceasta atitudine este la randu-i un motiv care poate cauza nefericirea multor germani si straini in Germania.

Cu alte cuvinte, ca sa redau cuvintele unui psiholog german, pe care l-am avut ca docent la una dintre scolarizarile mele, societatii germane ii lipseste traditia feed back-ului. Feed-back este un termen din teoria sistemelor, care se poatre traduce in limbajul curent in cuvinte precum „rezonanta” sau „ecou”.

De ce sunt germanii in aceasta privinta altfel decat francezii, sau olandezii, sau americanii? Cred ca aceasta atitutine intransigenta precum si lipsa feedback-ului, s-a propagat din generatie in generatie. Aceasta a inceput cu statul prusac, militarist, stat care a existat 300 de ani, si care desi s-a “desfiintat” oficial cu ocazia primului razboi mondial, a continuat sa existe in mentalitatea multora dintre germani. In acea perioada, statul era penetrat la toate nivelurile de militari, de soldati, si de valorile implicite ale acestora: disciplina, intransigenta, harnicie, sentimentul datoriei, modestia.

Ce ii face pe nemti fericiti?

Pentru aceasta intrebare, saptamanul german “Fokus” a folosit un studiu al bancii DiBa (www.diba.de), care a dorit sa afle, din punct de vedere statistic, ce ii face pe nemti fericiti.

O prima concluzie fugara ar fi ca banii, iubirea, mai mult sex, implinirea de sine, sunt dorintele care ii fac pe germani fericiti. Pana aici insa nu pare a fi nimic neobisnuit. Cred ca si romanii isi doresc aceleasi lucruri. La o privire mai atenta se constata totusi anumite lucruri interesante:

☼ Desi multi dintre cei intrebati in acel studiu, au raspuns in procentaj de 70-85%, ca sunt multumiti ca au timp pentru familie si/sau ca au copii, aceste doua lucruri nu contribuie decat cu 2-3% la criteriile care i-ar face sa fie multumiti cu viata pe care o duc.

☼ Desi “doar” 50-60% dintre germani considera ca si-au atins teluri precum “a avea o locuinta proprietate personala” sau “a nu avea nici o grija financiara”, acestea contribuie cu peste 50% la fericirea lor. Sa intelegem deci ca banii si casa sunt mai importanti decat familia si copiii?

☼ Interesanta este si constatarea acestui studiu, ca intre a “avea o familie proprie” si “a trai intr-un parteneriat”, exista o mare discrepanta. A avea o familie contribuie cu 40% la considerarea vietii pe care o duc ca fiind o viata fericita. A trai intr-un parteneriat contribuie insa cu 60% la fericirea unui intervievat. Aceasta forma de convietuire intre un barbat si o femeie (sau intre homosexuali sau lesbiene), neconsfiintita printr-un contract de casatorie, are mai multa trecere la germani. Explicatia mea simpla, si poate oarecum naiva, este ca, un contract de casatorie, ii face pe unii dintre soti sa creada, ca nu mai trebuie sa faca nimic pentru fericirea celuilalt. “Contractul casatoriei” ar fi suficient. Parteneriatul, desi mai expus riscurilor unei despartiri, fiindca nu mai este sustinut de un „contract”, este mai necomplicat, mai bogat in libertati poate, si ca atare mai atragator. Cu toate acestea, in ambele forme de convietuire, incapacitatea de a contribui si singur la propria fericire, va periclita atat casatoria legala cat si parteneriatul.

Sunt romanii din Germania fericiti? Cei ii face fericiti?

Romanii din Germania s-au adaptat in mare masura la realitatile societatii germane.

Am cunoscut insa si romani, care, nereusind sa se adapteze la realitatile economice, politice si sociale ale Germaniei, au incercat sa gaseasca o scuza in faptul ca „nemtii sunt altfel”. Exista un adevarat folclor al prejudecatilor in aceasta privinta, pe care nu vreau sa il etalez aici. O asemenea atitudine se inscrie in tendinta de a gasi „vinovati in afara” pentru nefericirea lor, la ceilalti, decat la ei insisi. Caci, daca societatea germana ar fi singura vinovata, ce i-ar opri pe unii conationali sa se intoarca in Romania? Sau sa plece in alte tari in care s-ar simti mai bine? Si oare plecarea in alte tari, sau revenirea in Romania sa fie singura cheie a fericirii?

Acesti „vesnici neadaptati” cum i-as putea numi pe cei care sunt prima generatie care emigreaza, sufera de o dedublare, pe care o simt si alti emigranti, de alte nationalitati, italieni, spanioli, etc.. Fenomenul dedublarii, pe care il voi explica imediat, se intampla nu numai cu emigranti care traiesc in Germania, ci si cu cei care au ales sa traiasca in USA, Canada, Germania, Australia, etc. Mai mult, acest fenomen nu este unul nou, al timpurilor noastre. El a fost prezent din totdeauna. Pentru cei care vor sa adanceasca tema emigratiei de-a lungul timpului, recomand lectura articolului "Mereu pe fuga - despre fenomenul emigratiei" de pe acest site, www.rom2.de.

Dedublarea de care aminteam mai inainte, consta in faptul ca un om simte ca in el traiesc doua persoane conlocuitoare. O persoana traieste in tara de origine, la noi, in speta, Romania, iar cealalta persoana traieste, sau incearca sa se adapteze, in societatea gazda, in care a ales sa emigreze.

Duce aceasta dedublare la nefericire? Inclin sa cred ca da. Caci neimplinirile din Germania le reamintesc mereu ca au ales sa isi paraseasca tara. Ba mai mult, fantezii si vise, planuri de viitor, isi gasesc adeseori ca fundal al punerii lor in aplicare, Romania, tara de unde au plecat. Desi, nici aici, aceasta proiectie nu corespunde realitatii. Cand merg in Romania, in vizita, la parinti, rude, prieteni, in concediu, multi romani, sau persoane originare din Romania, constata totusi, ca realitatile politice, problemele endemice precum saracia, spaga, infrastructura precara, nivelul de trai prezente in Romania, nu pot constitui un fundament pentru visurile lor de fericire.

Am intalnit insa si romani fericiti in Germania. Realizati in plan profesional, financiar, se simt „ca la ei acasa” si ma bucur ca au atins acest stadiu. Insa in ambele categorii exista placerea comuna de se intalni, de a fi impreuna cu alti conationali romani, care traiesc tot in Germania. Aceste radacini romanesti, se pare ca au nevoie de alte radacini romanesti prin preajma lor.

Are fericirea/nefericirea romanilor din Germania o nuanta aparte fata de cea a altor romani din afara granitelor Romaniei?

Romanii din afara granitelor tarii, care traiesc in tari cu un nivel de trai mai dezvoltat decat Romania, daca sunt nefericiti, nu sunt din cauza nevoilor materiale, ci a unor neimpliniri sufletesti, profesionale, legate in mare parte de capacitatea fiecaruia de a se integra, fara sa isi piarda identitatea.

Romanii care traiesc in jurul granitelor tarii, au parte de o cu totul alt fel de nefericire, cauzata in principal, de faptul ca, in tarile in care traiesc, se incearca fatis, pe ascuns, sau pur si simplu prin nepasare, sa li se „stearga” identitatea.

Probabil ca lumea se afla in aceasta privinta la o rascruce. Poate ca ideea de stat este invechita. Cel putin economia globala sustine aceasta teza. Natiunea mai are inca dreptul la existenta prin liantul comun numit limba romana, si prin produsul ei cel mai frumos, cultura, in toate formele ei de exprimare. Si desi cultura sterge cumva din nou barierele natiunilor, tot ea isi trage seva din radacinile noastre esentiale: limba, parintii, notiunea de acasa, cultura.

Aceste consideratii sunt valabile daca privim fericirea la nivelul societatii in care traim. Esential mi se pare totusi ca fericirea se atinge in primul rand la nivel personal, si dupa aceea la nivel de familie, comunitate si societate. In acest sens, la nivelul familiei, fericirea sau nefericirea nu depind de loc de tara unde traiesc, sau tara de unde vin.

Cum sa fii fericit?

Nu vreau sa dau retete, fiecare trebuie sa si-o gaseasca singur. Dar poate cateva aforisme va vor da impulsuri in aceasta directie:

☼ Fericirea este cauzata de perspectiva unei vieti mai bune.

☼ Cine a atins un scop, se obisnuieste cu el. Cu alte cuvinte, fericirea cauzata de atingerea acelui scop scade in timp.

☼ Oamenii fericiti se vad ca maestri ai propriei vieti, cei nefericiti se percep pe ei insisi precum mingi ale unor forte straine.

O remarca a revistei „Fokus”, din articolul la care ma refer in acest permanent in acest material, va aduce un pic de lumina asupra dilemei „a fi fericit”, printr-o constatare legata de sentimente si afecte, cu care ne-a dotat evolutia. „Fie ca este vorba de meditatie, Yoga, training autogen, mantras sau rugaciuni - multe tehnici pot influenta sentimente negative. Insa nu exista nici o metoda, care sa promita eliminarea lor permanenta din arsenalul nostru de trairi, fiindca ele sunt un defect cauzat de evolutia noastra ca oameni". Ce zestre ne-a dat evolutia, este o tema de cercetare pentru americanul David Buss. "Sentimente precum durere, suparare, teama, invidie si gelozie au servit stramosilor nostri ca mecanism al supravietuirii", spune David Buss. In ziua de azi, multe dintre aceste sentimente ar fi „inutile”. De fapt ele ar fi ‚doar o plaga pentru omenire’

Incheiere

Am incercat sa va impartasesc ideile revistei „Fokus” si parerile personale despre eterna tema a fericirii. Nu am avut pretentia unei tratari complete si profunde a temei. As fi fericit, daca macar unele dintre ideile exprimate de revista „Fokus”, sau unele din opiniile personale, pe care le-am exprimat aici, va vor clarifica intr-un fel sau altul, sau va vor da prilejul sa meditati asupra fericirii.

24.09.2005 Alexandru Draghici

Articol de arhiva (2005): 'Am obosit sa fiu roman!'

2010-07-16T13:17:00.000+03:00

Alexandru Draghici

Sunt unul dintre privilegiatii care au sansa sa traiasca in strainatate. Nu printre straini, caci strain te simti numai atunci cand nu reusesti sa te simti bine acolo unde ai decis sa traiesti. In plus, eu am plecat din Romania fiindca ma simteam strain in propria-mi tara, sentiment cauzat de confuza situatie politica si economica de dupa Revolutia din ‘89, o perioada ce promitea a fi plina de schimbari. Acestea au fost, insa, doar visuri rapid aduse pe terenul realitatii de cateva bate ale unor muncitori, care intelegeau sa forteze democratia prin violenta.

Auzind zilnic o limba straina, te simti tot mai profund atasat de limba romana. Nichita Stanescu sintetiza poetic acest lucru, spunand ca “limba este tara in care traim”. Deci, sunt roman, dar traiesc, imi castig existenta pe meleaguri straine limbii materne. Aceasta decalare de planuri in “tara limbii” si “tara existentei” ma face sa percep limba romana mai adanc, mai prezent, decat daca as trai in Romania. Mediul nou de viata te supune permanent unei comparatii, act care adeseori induce o avalansa de complexe si stari chinuitoare. Acestea le-am observat la multi conationali si contactul cu ei, incercarile
de a conlucra pentru anumite actiuni, s-au soldat de multe ori cu esecuri, care m-au facut sa simt tot mai des o stare de oboseala in a fi roman in diaspora. Eu personal, m-am lepadat repede si definitiv de complexe si angoase, ajungand la stadiul de a ma simti “acasa” in limba adoptiva. Dar acest confort este inselator, radacinile mele apartin definitiv Romaniei. Comparatia unui plecat din Romania cu “un altoi” este binevenita: radacinile imi sunt romanesti, traiesc insa “in alta gradina”. Cu toate acestea spiritual, radacinile ma hranesc aproape in exclusivitate.

Dupa ce trece perioada acomodarii economice, politice si culturale, fiecare individ aflat in diaspora are de ales daca vrea sa se implice pentru conationalii din diaspora si/sau pentru cei din tara-mama. Desigur ca aceasta decizie nu trebuie impusa, este un act individual, si tine de o anumita intelegere a “piramidei necesitatilor umane” a lui Maslow1.1 Majoritatea doresc sa traiasca in noua tara, dar sa nu se implice in nici un fel de actiune romanesca; ei vor, probabil, sa se contopeasca cu noul meleag, ceea ce e o dorinta legitima si fireasca.

Am cunoscut insa si alte categorii de romani in diaspora. Una dintre ele este cea care NU a reusit sa “se aranjeze” economic in tara adoptiva, gasind cu usurinta o explicatie: oamenii din tara gazda sunt altfel, au trasaturi de caracter straine romanilor, deci acestea stau la baza esecului lor ca imigranti. Este usor a gasi un tap ispasitor pentru incapacitatea de a te adapta. Acesti oameni tind sa caute alti romani din diaspora pentru a reface un mediu lingvistic si cultural in care se simt reproiectati in trecut, intr-un mediu care le ofera siguranta identitatii. Scindarea lumii fizice -geografica si economica- in care au ales sa traiasca si micul univers romanesc pe care il intretin este mare, si provoaca o stare perpetua de frust. Acestor romani le-am sugerat sa se intoarca in Romania, propunere care nu de multe ori a condus la o ruptura a relatiilor sau la o distantare protectoare.
“Die Wahrheit tut weh” (Adevarul doare) spune o zicala germana. Exista, la cealalta extrema, si o alta categorie de romani, adaptati lingvistic si economic, insa care doresc sa isi stearga Romania din identitate. In sensul acesta, ei folosesc orice prilej pentru a gasi cusururi tarii de origine si conducerii ei politice, cusururi care, desi sunt poate adevarate in anumite contexte, devin inacceptabile prin modul axiomatic prin care sunt expuse si propagate. Acesti oameni devin fanatici, in exercitiul anti-romanismului lor. Exista o anumita explicatie pentru asiduitatea si violenta actiunilor lor: au suferit foarte mult sub regimul comunist, sunt rani inca nevindecate. Insa automatismul, asiduitatea cu care ei critica fara discernamant Romania devine exasperant. Acestora, eu le-am sugerat sa inceteze cu asemenea forme de protest si le-am propus sa se intoarca in Romania pentru a face politica. Aceasta intoarcere le-ar legitima protestele. A critica dintr-o zona de comfort straina geografic, economic si lingvistic tarii de origine mi se pare facil si las. Desigur, exista un drept constitutional la opinie, dar el nu trebuie maltratat in acest fel.
Distantandu-ma de considerentele acestor din urma “patrioti” sunt constient ca emigratia, indiferent unde are loc, se supune anumitor reguli, care au fost confirmate de-a lungul timpului. Iata-le sintetizate intr-un articol din revista GEO Nr. 10 din 2001 (editia germana): “Orice emigratie creeaza conflicte, multe si variate. De obicei prima generatie de emigranti ramin fideli acestor colonii, colectivitati, conflicte cu societatea care ii preia se isca arareori. A doua generatie se prezinta mai constienta si mai pregnanta, cere participarea la viata economica si politica a societatii care ii primeste, si nu arareori aceasta dorinta nu le este indeplinita. Lupta pentru egalitate se isca adeseori cu violenta. In a treia, cel mai tirziu intr-a patra generatie, conflictul cu societatea gazda dispare, emigrantii devin parte componenta a societatii, recunoscuta si pregatita sa participe la formarea si modelarea societatii.”
Nu imi fac iluzii si sunt constient ca multi dintre romani vor fi asimilati de tarile in care au ales sa traiasca. Insa am cunoscut alte grupari in diaspora, precum cele ungare, italienesti, turcesti, evreiesti, etc., care reusesc sa reziste alienarii culturale, sa isi cultive limba si traditiile, si chiar -de ce nu?- sa creeze o micro-economie in tara gazda. Acest lucru imi doresc si din partea romanilor aflati in diaspora. Si aici nu lipseste probabil decat o mai mare incredere in sine si un sentiment mai accentuat al valorii nostre unice in concertul planetar.

Exista si o a treia categorie de romani, si anume cei care se angajeaza pentru Romania. Grupati in asociatii sau actionand individual, ei organizeaza actiuni de intr-ajutorare a Romaniei. Sau se implica pentru romanii ce traiesc in diaspora. Acesti oameni sunt inca legati de Romania si vor sa transfere o parte din bunastarea lor, nu numai materiala, ci si spirituala, in tara mama sau conationalilor de pe noile meleaguri. Acesti oameni au rabdare, uita mereu greutatile intampinate in actiunile lor caritative sau comunitare. Acesti romani ma inspira si ma atrag! Ei imi iau oboseala “cu mana” si ma incita sa fiu activ mai departe.

Fondurile statului român, risipite aiurea în diasporă

2010-07-16T13:13:00.000+03:00

Din Ziarul "Adevarul", Joi, 11 Ianuarie 2007 Nr 5133

Fondurile statului român, risipite aiurea în diasporă

Alexandru Drăghici, editorul celui mai important portal al românilor din Germania, dezvăluie din culisele emigraţiei

de Andrei Badin

"Căpşunari". Acesta este termenul despre care se discută în România despre emigraţia post-decembristă răspândită în cele patru colţuri ale lumii. Realitatea este însă mult mai nuanţată. Ziarul Adevărul deschide dosarul diasporei, prezentând punctul de vedere al lui Alexandru Drăghici, editorul www.rom2.de, unul dintre cele mai citite portaluri de internet din emigraţie.

- În Spania s-a anunţat crearea unui partid românesc. În Germania se poate discuta de o organizaţie reprezentativă pentru români?

- Nu se poate vorbi despre o organizaţie reprezentativă pentru românii din Germania. De ce nu există o organizaţie reprezentativă pentru românii din Germania? Fiindcă este o emigraţie compusă din trei grupuri: etnici germani care vin din România, români veniţi înainte de 1989 şi cei veniţi după "revoluţie". Dacă etnicii germani sunt organizaţi exemplar, aproape milităreşte, folosind o structură ierarhică bazată pe considerente geografice, celelalte grupări sunt organizate la nivel de asociaţie, bazate pe dreptul german de asociere, vechi de câteva decenii, şi care oferă facilităţi financiare şi posibilitatea de a deduce bani de la impozit. Există două încercări de creare a unor organizaţii reprezentative: prin Biserica Ortodoxă şi la nivelul asociaţiilor româno-germane.

Biserica Ortodoxă, recunoscută oficial numai în landul Bavaria

- Ştiu că Biserica Ortodoxă Română nu este recunoscută la nivelul întregii Germanii...

- Biserica Ortodoxă a reuşit să fie recunoscută ca biserică oficială în landul Bavaria. În celelalte landuri federale, bisericile funcţionează ca asociaţii. Aproape în fiecare oraş mai mare, mă refer la cele cu peste 100.000 locuitori, există cel puţin o biserică ortodoxă. Situaţia preoţilor ortodocşi este însă dificilă, neavând venituri sigure şi regulate. În plus, există două grupări de biserici ortodoxe: una care este raportată ierarhic prin intermediul mitropolitului ÎPS Serafim - BOR, şi o altă grupare, constituită din biserici înfiinţate înainte de 1989, care este ancorată ierarhic mitropolitului ortodox grec din Constantinopol.

- Care sunt asociaţiile mai importante, există o uniune la nivelul întregii Germanii Federale?

- Există LARG - Liga Asociaţiilor Româno-Germane din Germania, înfiinţată în noiembrie 2002. Ea grupează circa 12 asociaţii. Cam tot atâtea asociaţii se află în afara ligii. Având în vedere că majoritatea asociaţiilor acţionează local, în oraşele în care au fost înfiinţate, aceste asociaţii nu văd avantajele aderării la LARG, cu atât mai mult cu cât, de la înfiinţare, LARG nu a putut convinge asociaţiile reticente ce avantaje ar avea dacă ar adera la aceasta ligă. Sintetizând, există încercări de coagulare a diasporei româneşti, care însă nu au vechime şi nu conving încă prin acţiuni. Un semn bun este recunoaşterea Bisericii Ortodoxe româneşti în landul Bavaria ca biserică oficială.

- Deci putem spune că emigraţia nu ar fi unită nici în Germania?

- Nu se poate spune că este unită. În primul rând că nu există ţeluri comune care să îi anime pe românii din Germania. Lobby pentru România se face fragmentar, firesc până la un moment dat... dar sinergiile se pierd. Problemele integrării în societatea germană şi le rezolvă fiecare singur, de aceea mulţi sunt reticenţi în a deveni membri într-o asociaţie. Iniţierea unui dialog cu autorităţile române sau germane se face de către fiecare asociaţie în parte, şi nu prin intermediul ligii LARG. În plus, cereri precum aceea că românii din Germania să fie recunoscuţi ca minoritate naţională sunt absurde, Constituţia germană oferind clar un răspuns în acest context. Liga LARG nu se poate considera nici pe departe reprezentativă, având în vedere că există mai multe asociaţii în afară decât înăuntru ligii. Vechea şi noua conducere - aproape aceeaşi - nu a convins prin acţiuni reprezentative. Se dorea singurul punct de contact către DRRP sau autorităţile germane, dar acest rol trebuie acceptat şi de asociaţii. Membrii din consiliul de conducere ar trebui să îşi ia fiecare rolul în serios, de ofertanţi de servicii pentru asociaţiile membre. Nu se ştie, de exemplu, ce a făcut reprezentantul pentru activităţi culturale al ligii în ultimi doi ani.

Proiectele emigraţiei, aprobate la Bucureşti după ureche

- La Bucureşti, de-a lungul timpului, au existat diferite comitete sau departamente pentru românii de pretutindeni. În ce măsură aţi simţit un sprijin din partea actualului for, DPRR? Aţi primit sprijin financiar? Cunoaşteţi dacă alte organizaţii au fost sprijinite şi care au fost criteriile?

- Am cerut un sprijin financiar în ianuarie 2006. Finanţarea a fost aprobată în august, banii aprobaţi pe cinci luni au sosit în proporţie de 30% abia în octombrie... Se poate constata că morile birocratice româneşti macină foarte încet. Probabil că trebuie să ne considerăm norocoşi, alte asociaţii nu au primit nimic sau o sumă mult mai mică decât cea cerută. Au fost şi proiecte reprezentative, care pur şi simplu au fost respinse. Mai există asociaţii care reuşesc să obţină fonduri deoarece au relaţii "strânse" şi "privilegiate" cu autorităţile din România. Au fost cazuri în trecut în care bani mulţi pentru România s-au pulverizat pe acţiuni absolut dubioase... Finanţările din legislatura precedentă, din timpul PSD, nu s-au făcut în mod transparent.

- La ce contracte dubioase vă referiţi ?

- În arhiva www.rom2.de se găseşte un articol bine documentat al doamnei Dani Rockhoff intitulat "DRP dă prima de joc fundaşilor de la Haga". Reacţiile vechii administraţii a DRP au avut un sceptru larg, de la iritare până la ameninţare.

"Aria de reprezentare a organizaţiilor româneşti este foarte redusă"

- Care este aria de reprezentare a organizaţiilor româneşti din Germania faţă de numărul celor care trăiesc acolo?

- Aria de reprezentare a organizaţiilor româneşti este foarte redusă. Câteva cifre pe care le cunosc în zone populate precum Stuttgart, Nürnberg sau Frankfurt nu depăşesc raportul de 1-3 persoane la 100 de persoane. Asociaţiile au probleme precum lipsa fondurilor, care este accentuată şi de faptul că membrii nu efectuează plata cotizaţiilor în mod regulat. Din punctul de vedere al manifestărilor organizate, putem distinge între cele elitiste, cu un număr mic de participanţi, sau "de masă", cu un număr mare de spectatori. Acestea din urmă sunt în multe cazuri o afacere bună, deşi ascunsă sub umbrela unei asociaţii, în loc să se folosească o firmă. Există şi dezvoltări pozitive. Astfel, în ultimii ani, se organizează regulat turnee de teatru cu actori din România, în diverse oraşe mari germane, care se bucură de un număr mare de spectatori. Se poate spune că această "piaţă" a teatrului capătă însuşiri capitaliste, în sensul concurenţei, al diversităţii ofertei. Preţurile percepute sunt foarte mici, în jur de 15 euro. Ele abia acoperă cheltuielile, cu atât mai mult cu cât, de exemplu, un bilet la cinematograf poate costa până la 9-10 euro. Au început organizarea de festivaluri-mamut, cum ar fi "Sărbătoarea României" în Nürnberg, Festivalurile "George Enescu" în Heidelberg sau Berlin, săptămânile culturale româneşti din München, care au o tradiţie de un deceniu. Toate aceste manifestări sunt o muncă foarte bună de lobby pentru România.

- Lucrează asociaţiile pentru membrii lor?

- Se constată în general o lipsă de experienţă în a lucra în asociaţii. Aleşii în funcţii de conducere nu sunt selectaţi întotdeauna după criteriul valorii, ci printr-o selecţie negativă. Exemplu: la LARG, nimeni nu s-a oferit la ultimele două alegeri ale consiliului de conducere, la un moment dat era să fie ales cineva care nu avea dreptul.

- Aţi vorbit de Biserica Ortodoxă. Există şi chestiuni negative privind activitatea acesteia?

- Biserica Ortodoxă din Germania joacă un rol de continuitate în cadrul diasporei româneşti, fiindcă munca ei este constantă, dar situaţia ei financiară o obligă să facă tot felul de "acrobaţii" pentru a supravieţui, forţând-o uneori să-şi uite rolul de păstor spiritual. Cunosc cazuri în care s-a refuzat împărtăşania fiindcă persoanele respective nu făcuseră suficiente donaţii.

Starea "de graţie" a scriitorului român ce trăieşte în afara graniţelor României

2010-07-16T13:08:00.000+03:00

Starea "de graţie" a scriitorului român ce trăieşte în afara graniţelor României
(Eseul a fost publicat si in revista literară "Contemporanul" din Bucureşti)

Întrebările legate de condiţiile de creaţie, pe care le are un scriitor care trăieşte în afara graniţelor ţării de origine, se pot reduce aproape la una singură: în ce măsură faptul că respectivul "nu trăieşte" în contextul limbii sale natale decât fragmentar, îi influenţează puterea de creaţie? La fel de importantă este şi întrebarea: influenţează “străinatatea” temele sale de creatie? Voi încerca să răspund acestor întrebări prin prisma experienţei personale de creaţie, şi prin percepţiile avute ca de editor al ziarului online www.rom2.de, rol în care am avut şansa să cunosc mulţi scriitori de limbă română din Germania.

1. Mediul lingvistic

Faptul că "muncesc" în limba germană nu mă împiedică să creez în limba maternă, care nu se uită. Netrăind în România, evoluţia curentă a limbii, apariţia unor noi sinonime, neologisme sau sintagme lexicale nu-mi mai sunt cunoscute în toată amploarea lor. Aceasta nu este însă un handicap, fiindcă în concepţia mea limbajul poetic este redus la un nucleu de cuvinte oarecum atemporale. Pentru un romancier, aceasta poate fi totuşi un handicap. Împărtăşind părerea generală că limbajul românesc -mai ales cel din mass-media scrisă şi vizuală - s-a deteriorat, devenind pe alocuri vulgar, nu simt, ca poet, lipsa limbajului cotidian din România.

2. Literatura română

Trăind în Germania, scriitorului îi lipseşte contactul strâns cu literatura română contemporană. Desigur, această lipsă poate fi compensată prin achiziţia de cărţi din România, prin abonamente la presă, prin vizionarea de emisiuni TV sau audiţia posturilor de radio romaneşti transmise prin satelit, însă un rest rămâne încă neacoperit. Este această "lipsă" un dezavantaj real? Nu cred, fiindcă o creaţie autentică nu se lasă influenţată
nici de stilul, nici de temele aflate la modă.

3. Condiţiile economice

Joacă, oare, condiţiile economice în care se trăieşte în diaspora, un anumit rol? Cu siguranţă, unul foarte mare. Ca argument pentru afirmatia mea amintesc cunoscuta teorie a lui Maslow. Însă nu înseamnă că, „dacă eşti imbuibat, eşti şi creativ". Am folosit o expresie provocantă, pentru a spune că nivelul de trai în ţările din Europa de Vest sau America de Nord, fiind foarte ridicat, grija zilei de mîine este mai degrabă una generală, cumva metafizică, lipsită de acuitate. Există, cu siguranţă, excepţii strălucite, însă majoritatea românilor din Germania -de exemplu- au un nivel de trai bun, deoarece, chiar lipsindu-le banii pentru achiziţii de lux, hrana şi îmbrăcămintea le sunt accesibile tuturor. Cine are imboldul să scrie, o poate face fără a risca „flămînziri eminesciene“. Observaţi aici, că mă detaşez de teoriile care susţin că Eminescu ar fi fost atât de prolific, fiindcă a avut condiţii de trai precare.

4. Sindromul insular

Un scriitor aflat în diaspora poate, pe nesimţite, să cadă în ceea ce
eu numesc "sindromul insular". Simţindu-se străin în mediul cultural, economic si lingvistic ales, el se retrage în limba, literatura şi cultura română precum pe o insulă, pentru a se simţi în largul său. Aceasta
poate stimula şi întreţine creativitatea, dar această insulă va fi "vizitată" perpetuu de "alizeele" culturii în care este găzduit, ceea ce îl va face permeabil unor influenţe legate de temele despre care scrie, modul
cum percepe lucrurile, implicit felul în care scrie. Scriitura sa dobîndeşte
o "tentă germană" ," franceză", engleză sau a limbii ţării în care trăieşte. Aceasta duce la ceea ce numesc eu o încrucişare (aproape de nuanţa genetică a termenului, ceea ce se poate explica şi prin termenul de mema) cu mediul cultural care-l gazduieşte. Astfel, chiar dacă involuntar, scriitorul exportă ceva din ţara în care s-a decis să trăiască în cultura originară, română, transferul se produce însă şi în celălalt sens, către cultura majoritară în care trăieşte.

5. Idolatrizarea limbii române

Sindromul de "insularitate" schiţat mai înainte conduce pe scriitorul român din diaspora spre o idolatrizare a limbii române. În ea se simte el cel mai bine, fiindcă limba care îl înconjoară nu-i este aşa de apropiată afectiv ca şi cea română. Această idolatrie se reflectă însă pozitiv, stimulându-i creaţia.

6. Posibilităţi de vânzare a cărţilor

Acest aspect mercantil al vieţii unui scriitor are o nuanţă deosebită în viaţa din diasporă. Este clar că majoritatea scriitorilor, indiferent de unde, (nu mă refer la scriitori care scriu pe bandă rulantă, care scot o carte la fiecare 6 luni) doresc să îşi vândă cărţile nu pentru a-şi câştiga existenţa prin ele, ci pentru a-şi face cunoscute creaţiile, pentru a ajunge la cititor. Ori aceasta se face prin intermediul pieţei. Ei bine, piaţa de carte românească în diaspora e cvasi-nulă, fiindcă în Germania, de exemplu, nu există nici un magazin care să difuzeze cărţi scrise în limba română. Ca atare, autorii îşi pot răspândi creaţiile doar prin reclame în diverse medii (aici internetul se preteaza cel mai bine) şi prin manifestări culturale româneşti. Vânzarea nu se face prin canalul clasic numit librărie, ci autorul trimite cărţile doritorilor, personal, prin poştă. În consecinţă, numărul vânzărilor este foarte redus, ceea ce este, cu siguranţă, un handicap. Aici nu pot ajuta decît acţiunile organizate în România, care au ca invitaţi scriitori români din diaspora.

7. Concluzie

Scriitorul român, care creează şi trăieşte în diaspora, are mai multe condiţii propice care îi inlesnesc şi stimulează creaţia, decît cel care trăieşte în România. El este însă condamnat, prin definiţie, să nu fie cunoscut de publicul cititor român. O undă de speranţă îmi dă internetul, publicaţiile de creaţie bazate pe internet, care fac să dispară distanţele geografice şi care creează o proximitate culturală românească lipsită de graniţe.

Alexandru Draghici

Articol de arhiva (2006): Interviu Bucharest Daily News - as avea nevoie de o mana de ajutor

2010-07-15T16:07:00.000+03:00

Interviu Bucharest Daily News realizat de Denisa Maruntoiu in 11. Aprilie 2006

1.    Cand si cum ati ajuns in Germania? ( o scurta poveste)

Am sosit in Germania in anul 1990. Turbulentele politice din 1990, mineriadele, vacuumul politic de atunci, dar si faptul ca aproape totul era de gasit prin doar prin relatii, m-au determinat sa conving familia sa emigram in Germania. Am avut aceasta posibilitate intrucat mama sotiei mele este etnica
germana.
In Germania am venit in vizita, cu trei valize de haine, si cateva sute de marci in buzunar. Statul german ne-a sustinut financiar mai bine de un an de zile, timp in care ni s-au finantat cursurile intensive de limba germana si cursuri de pregatire.

2.    Sunteti un poet, journalist si matematician cu un fond si un bagaj cultural pur romanesc, care insa evolueaza in Germania. Cum se imbina purul romanesc cu esenta germana intr-un poet?
In ce masura v-a influentat Germania activitatea profesionala?

Faptul ca scriu poezie in limba romana in Germania nu este influentat de faptul ca am ales sa traim in aceasta tara.

Întrebarile legate de conditiile de creatie, pe care le are un scriitor ce traieste în afara granitelor tarii de origine, se pot reduce aproape la una singura: în ce masura faptul ca respectivul "nu traieste" în contextul limbii sale natale decît fragmentar, îi influenteaza puterea de creatie?

Faptul ca "muncesc" în limba germana nu ma împiedica sa creez în limba materna, care nu se uita. Netraind în România, evolutia curenta a limbii, aparitia unor noi sinonime, neologisme sau sintagme lexicale nu-mi mai sînt cunoscute în toata amploarea lor. Aceasta nu este însa un handicap, fiindca limbajul poetic este, în conceptia mea, redus la un nucleu de cuvinte oarecum atemporale. Pentru un romancier, aceasta poate fi totusi un handicap. Împartasind parerea generala ca limbajul românesc -mai ales cel din mass-media scrisa si vizuala- s-a deteriorat, devenind pe alocuri vulgar, nu simt, ca poet, lipsa limbajului cotidian din România.

Simtindu-se strain în mediul cultural, economic si lingvistic ales, el se retrage în limba, literatura si cultura româna precum pe o insula, pentru a se simti în largul sau. Aceasta poate stimula si întretine creativitatea, dar aceasta insula va fi "vizitata" perpetuu de "alizeele" culturii în care este gazduit, ceea ce îl va face permeabil unor influente legate de temele despre care scrie, modul cum percepe lucrurile, implicit felul în care scrie. Scriitura sa dobîndeste o "tenta germana" ,"franceza", engleza sau chiar italiana si spaniola. Aceasta duce la ceea ce numesc eu încrucisare (aproape de nuanta genetica a termenului, ceea ce se poate explica si prin termenul de mema) cu mediul cultural care-l gazduieste. Astfel, chiar daca involuntar, scriitorul exporta ceva din tara în care s-a decis sa traiasca si în cultura originara, transferul se produce însa si în celalalt sens, catre cultura majoritara în care traieste.

In primul rand nu sunt de parere ca romanii, odata ajunsi pe alte meleaguri au mai mult succes in profesie decat alti emigranti. Cred ca functioneaza un alt mecanism: cine pleaca, are un tel, si crede ca mediul in care se autotransplanteaza il va ajuta sa isi atinga telurile, inclusiv cele profesionale, ca va reusi. Aceasta dorinta de a realiza ceva, este probabil legata de credinta ca noul mediu in care actioneaza va fi un garant al succesului sau, nu numai profesional. Mediul economic capitalist ofera mecanisme care rasplatesc performanta, deci, cine este hotarat sa exceleze in profesie va gasi un mediu propice, care ii va onora performanta.

Competitia libera este o alta componenta care functioneaza ca si catalizator pentru cei care doresc sa reuseasca. In rest, atat vreme cat cineva, inclusiv un roman emigrant, doreste se exceleze in profesie, va reusi, daca isi va urmari telul cu perseverenta, si daca va fi deschis spre invatarea perpetua. O conditie acceleratoare este dupa opinia mea, disponibilitatea de a experimenta, si implicit de a avea si esecuri. Abia dupa ce se invata dintr-un esec, se poate face un “salt cuantic” catre o noua experienta, care il va readuce, de data aceasta mai aproape de telul ales.

Cred ca un anumit bun simt ii caracterizeaza pe romani, si acesta este un garant al succesului. Nivelul de trai scazut al romanilor, i-a obligat adeseori sa improvizere, si sa imblanzeasca mereu lipsa si necunoscutul. Acest spirit improvizatoric este in opinia mea o buna calitate in a excela in actuala constelatie a pietei muncii, in care ritmul schimbarilor, ar aparitiei de noi produse, si implicit noi profesii este tot mai rapid. Prin prisma acestei calitati cred ca avem un avantaj fata de exemplu de populatia gazda (in cazul meu, Germania), care prin prisma istoriei si a unei dezvoltari economice cu traditie, sunt mai degraba tentati sa nu schimbe nimic, fiindca traiesc intr-un comfort material, care nu lasa loc pentru alte dorinte.

Nu in ultimul rand, cred ca romanii, cel putin in comparatie cu populatia germana, si cred ca in general cu cea anglo-saxona, au o mai mare disponibilitate de a gusta viata, dupa motto-ul “muncesc ca sa traiesc si nu traiesc ca sa muncesc”, ceea ce la randu-i ii ajuta sa se refaca mai repede dupa o saptamana grea de lucru.

3.    Sunteti membru al LARG. Spuneti-mi mai multe despre aceata asociatie: care este rolul ei, cand s-a nascut?

Am fost membru al consiliului de conducere al ligii LARG pana in februarie 2005. Am participat la fondarea acesteia pentru ca am fost atras de ideea ca asociatiile romanesti din Germania vor avea o vizibilitate mai mare in aceasta tara si vor avea o voce unica care va comunica cu autoritatile germane sau romanesti. Din pacate, membrii vechi si noi ai consiliului de conducere nu au inteles ca una din obligatiile sale principale este aceea de a fi un ofertant de servicii pentru asociatiile membre. Lipsa de activitati concrete m-a determinat sa ma retrag din liga LARG. In plus am dorit sa imi dedic timpul liber exclusiv ziarului electronic www.rom2.de, care se adreseaza diasporei romanesti din Germania.

4.    Exista o mica Romanie in Germania? Cum arata si cum traieste aceasta Romanie?

Este poate prea mult spus ca ar exista o mica Romanie in Germania. Oficial sunt cca. 100.000 de romani in Germania, care si-au pastrat cetatenia romana. Se mai pot adauga cateva sute de mii de etnici germani care au venit din Romania sau de romani care au renuntat la cetatenia romana. Aceasta cifra ar trebui sa aiba o anumita pondere in Germania. Din pacate, in asociatiile romano-germane, inclusiv in bisericile ortodoxe romanesti (care nefiind recunoscuta ca biserica oficiala in Germania functioneaza ca si asociatii non-profit) nu cuprind nici macar un procent din diaspora prin membrii acestora. Activitatile, manifestarile romanesti din Germania nu se bucura de o rezonanta mare in randul diasporei romanesti. Probabil ca o explicatie ar fi aceea ca multi s-au integrat in societatea germana, si nu mai au interesul sa pastreze legaturile cu alti romani aflati in Germania.

Exista si cateva "insule", asociatii romano-germane care au un palmares deosebit, functionand de multi ani si avand manifestari de o calitate deosebita: "A.I. Cuza" din Heidelberg, Cercul cultural roman din Köln, CROM din Offenbach.

5.    Poti fi cu adevarat roman traind in Germania?

Poti fi inca roman in Germania, cu atat mai mult cu cat cunostiintele de limba germana si accentul te "tradeaza" autohtonilor. Eu ma consider un mic ambasador al Romaniei, pentru ca gandesc ca felul cum sunt perceput de colegii mei de munca, de vecini sau alti cunoscuti autohtoni, ofera o impresie despre romani si implicit despre Romania. In contextul in care Romania se "bucura" de cele mai multe ori de o presa negativa, aceasta mica munca de lobby mi se pare la fel de importanta si poate la fel de penetranta ca si o campanie de imagine pt. Romania care ar rula in presa germana si care ar putea costa sute de mii de Euro.

6.    Exista www.rom2.de si dincolo de virtual (este aceasta publicatie electronica primul pas catre crearea de prietenii intr-o tara straina?) Este aceasta revista electronica un liant al romanilor
din Germania? Si daca da, cum actioneaza acest liant si cum s-a nascut idea www.rom2.de?

www.rom2.de, pagina românilor din Germania are ca scop principal informarea vizitatorilor despre ceea ce se întâmpla în diaspora româneasca din Germania. Alt scop important este acela de a publica informatii despre manifestarile legate de România, care au loc în Germania. Si nu în ultimul rând, acest portal îsi propune facilitarea de contacte între românii care si-au ales Germania ca tara de resedinta.

Ca atare www.rom2.de poate contribui la apropierea dintre romanii aflati in diaspora romana, prin informatiile publicate. www.rom2.de nu se poate substitui asociatiilor, bisericilor sau altor forme de organizare, fiindca doar contactul personal intre oameni sudeaza legaturile intre acestia. Acest mediu de informare poate fi vazut si ca o platforma care poate inlesnii apropierea dintre romanii din diaspora romana, cu atat mai mult cu cat nu este afiliat nici unei grupari policice sau vreunei forme de asociatie a romanilor din Germania. Informatia "coaguleaza" diaspora in masura in care aceasta doreste sa pastreze si sa dezvolte relatiile intre romani. Nu in ultimul rand trebuie precizat ca accesul la internet si citirea stirilor pe acest mediu nu este o obisnuinta pentru romanii din Germania ci doar pentru o parte din ei.

Numele rom2 vine de la ROMânia si DEUtschland. Din DEU (se pronunta in romaneste doi) s-a deviat cifra 2, care se citeste in limba româna ca si silaba DEU in limba germana, si are o conotatie simbolica: o a 2-a Românie în Germania!

Denisa Maruntoiu

News reporter Bucharest Daily News

Articol de arhiva (2006): 'Nu mai am nici un acasa'

2010-07-15T16:03:00.000+03:00

Apasarile psihice si sansele migrarii

Micha Hilgers, psiholog de profesie scrie regulat carti si articole de presa. In cartea sa „Das Ungeheure in der Kultur“ am gasit articolul „Ich habe keine Heimat“. M-am identificat in multe din afirmatiile acestui articol si de aceea ma grabesc sa va impartasesc cateva idei ale autorului, pornind de la speranta ca le veti gasi interesante si ca va vor da prilejul sa va percepeti dintr-o alta perspectiva.
Exista familii de migranti veniti din Romania, care ca si alti migranti „clasici“ din Germania, precum spanioli, portughezi, italieni sau turci, traiesc atat in Germania cat si in tara de unde au venit. Cu precadere copiii migrantilor sunt cei care nu stiu unde le este „acasa“: in Germania sau in locul de bastina al parintilor, unde se mai afla bunici, unchi si alte rude si prieteni.

Aceasta generatie tanara nu se poate hotari care tara sa le fie patria, si aceasta indecizie poate avea implicatii psihice, creand unora dintre ei la varsta adulta probleme de a intra in relatii stabile cu parteneri de viata. Imposibilitatea de a se decide se proiecteza in mai multe planuri, inclusiv in cel afectiv.

Migratia inseamna o schimbare atat de violenta, incat multe identitati sunt mutilate pentru totdeauna. Caci, explica Micha Hilgers, schimbarea inseamna pierderi foarte pretioase precum oameni (prieteni, rude), lucruri, locuri, limba, cultura, traditii, clima, profesie, prestigiu, loc in societate.

Dar tocmai acest „tsunami“ sufletesc provocat de migratie poate da nastere la multe sanse pentru un migrant de a „creste“, de a se dezvolta in personalitatea acestuia. Important, spune autorul, este ca personalitatea migrantului sa fi fost destul de stabila inainte de plecare, si ca acesta sa reuseasca se prelucreze schimbarile la care este supus.

Reversul provocat de esecurile migrarii pot fi multiple: lipsa de orientare, crize de identitate, suferinte somatice.

Micha Hilgers critica starea de lucruri din Germania, afirmand ca nu exista personal calificat in cadrul oficialitatilor care au de a face cu migranti, la nivel de aparat de stat, cat si in domeniul medical.

El observa un fenomen al migratiei, care trebuie sa va fie multora dintre dumneavoastra foarte cunoscut: la inceput ceea ce a fost parasit este devalorizat, depreciat iar noua tara este supraapreciata, vazuta in lumina roz. In plus apar sentimentele de vinovatie provocate de faptul ca migrantii au parasit oameni dragi in tara din care au plecat, dar poate si pentru faptul ca ei au privilegiul de a trai mai bine, fara sa fi facut pana la momentul acela prea multe eforturi.

Dar nu arareori perceptia se schimba complet: tara gazda, Germania, este devalorizata, zugravita in culori sumbre, iar Romania este perceputa ca fiind paradisul pierdut, locul unde toate problemele prezente s-ar rezolva ca intr-o poveste prin batul magic al unei zane bune.

Alte sentimente de vinovatie apar in contextul parasirii celor dragi „de-acasa“. Nu de multe ori complexul de sentimente se poate compara cu mai multe divorturi ce se desfasoara in paralel. Vechi relatii afective ingreunaza efortul de a intrema noi relatii cu oameni din tara gazda, indiferent de nationalitate. In plus, parintii au asteptari adeseori fata de copii, de a avea succese scolare deosebite, sau de a-si gasi locuri de munca mai bune si mai bine vazute decat ale lor proprii. Ba mai mult, nu putin copii se simt coplesiti de sentimente de vinovatie cand ei reusesc sa se realizeze mai bine decat parintii lor.

In acest context este esential prezenta unei persoane sau a unui grup de oameni care sa preia rolul protector „matern“ care sa ajute la reasezarea vietii pe noi fagasuri. Aceasta prezenta este cu atat mai acuta, cu cat nu arareori cetatenii germani isi exprima nemultumirea fatis sau indirect fata de noii veniti, care, ca orice element strain, provoaca teama, neliniste.

Si mai apare apoi un domeniu de conflicte puternice si anume in acela al valorilor dupa care se ghideaza fiecare individ. Perceptia unor valori precum, Cinste, Rusine, Vina, Constiinta este diferita in tara de unde s-a plecat fata de tara in care sa migrat.

O consecinta a acestor provocari pricinuite de migratie este nasterea ideii, mai ales la prima generatie de migranti, parintii, ca la batranete, cand nu vor mai trebui sa munceasca, se vor intoarce in tara de origine. Dar ce iluzie: nici tara de unde s-a plecat nu a ramas pe loc. Multe lucruri s-au schimbat, prieteni, rude, s-au schimbat, au plecat.

De aceea poate indraznesc sa sugerez concetatenilor aflati in situatii precum cele descrise anterior sa urmeze urmatoarele recomandari:

afectiv este cel mai multumitor sa faci eforturi sa te integrezi in noua tara gazda, fara a iti pierde identiatea, sau a renega originea
invatati imediat atat dvs. Cat si copii limba germana. Fara cunostiinte foarte bune de limba germana sunteti handicapati. Desi adulti, sunteti constransi si neajutorati precum copiii care incep sa vorbeasca, atunci cand intrati in contact cu autoritatile sau cu bastinasii, vecini, colegi, etc.
Ajutatii pe copii sa se integreze in societatea germana. Legatura lor cu Romania este in mod firesc mult mai slaba decat a dvs. Nu va iluzionati ca odraslelor le place Romania mai mult decat Germania: cand mergi in vizita, ca turist, nu percepi decat un aspect infim al vietii de zi cu zi ale unui cetatean roman din Romania.

Alexandru Draghici

Articol de arhiva (2004): Interviu cu Alexandru Draghici pentru ziarul romanesc din USA, Meridianului Romanesc http://www.meridianul.com/

2010-07-15T13:04:00.000+03:00

24 Junie 2004
Interviu cu Alexandru Draghici pentru ziarul romanesc din USA, Meridianului Romanesc http://www.meridianul.com/
Adresa redactiei:
Meridianul Romanesc
Gabriel Gherasim
330, N. State College Blvd. Suite 107
Anaheim, California USA-92806

1) Puteti sa ne dati cateva date biografice si profesionale despre dumneavoastra ?

Voi incepe prin a avertiza ca raspunsul nu este scurt. Pe langa descrierea felului cum a decurs formatia mea de-a lungul scolii si a traiectoriei mele profesionale in Romania si Germania, doresc sa mentionez si cateva nume de persoane care m-au ajutat si marcat in mod deosebit in devenirea mea profesionala, culturala si spirituala.
Sunt nascut la 11.09.1961 in comuna Barcanesti in judetul Prahova. Scoala generala am urmat-o in aceeasi localitate. Inca din clasa a VIII-a mi-am descoperit pasiunea pentru matematica prin intermediul profesorului de matematica Stoicescu, un profesor pasionat, care a reusit sa ma motiveze sa excelez in acest domeniu. Urmarea a fost participarea la rezolvarea de probleme din "Gazeta Matematica", unde am reusit sa ma clasez in Top 50 la nivel national.
Tot la varsta de 14 ani ma intalnesc print-un concurs de imprejurari fericite cu postul de radio "Europa Libera". Initial am fost atras cu precadere de emisiunile muzicale ale lui Andrei Voiculescu si Radu Teodor. Cu timpul am inceput sa ascult si emisiunile de stiri si comentarii politice. Aici imi permit sa trimit multumirile mele acestei redactii formidabile, precum si prietenului ce m-a initiat in a asculta “Europa libera”, si nu numai, si anume lui Nicodim Constantin.
Am urmat liceul in Ploiesti. In aceasta perioada am avut sansa sa gasesc o prietena, ce mi-a fost profesoara de franceza, d-na Lydia Muntean. Dumneaei mi-a fost mentora spirituala in lecturile mele, precum si un bun sfatuitor in problemele adolescentei. Si dumneaei mi-a "deschis ochii" asupra situatiei in care se afla Romania in timpul comunismului, mai ales intr-un mod comparativ. Doamna Muntean provine dintr-o familie, care inainte de cel de al II-lea razboi mondial, a avut o bunastare materiala considerabila. Asa a avut sansa sa primeasca o educatie aleasa in Franta.
Nu in ultimul rand trebuie sa mentionez rolul si sprijinul mamei mele, care, in ciuda greutatilor materiale deosebite, a reusit sa imi ofere de la varsta frageda un capital de incredere si o libertate de decizie, care m-au ajutat sa mi gasesc repede un tel in viata. Sprijinul ei continuu, dragostea calda si intelegerea au fost si sunt un izbor de putere si bucurie pentru mine.
Urmandu-mi pasiunea pentru matematica, descoperita la 14 ani, am fost admis dupa terminarea liceului la facultatea de matematica din cadrul Universitatii “Spiru Haret” din Bucuresti. Nu am fost un student stralucit, mai degraba unul mediu, insa am incercat sa profit cat mai mult din diversitatea culturala a capitalei.
Teatrele, Cinemateca, Atheneul, concertele Radiodifuziunii m-au imbogatit spiritual si cultural in mod considerabil. Biblioteca Academei dar si Bibliotecile Americana si Franceza mi-au imbogatit orizontul spiritual si politic. Nu in ultimul rand mentionez ca am fost membru al corului studentesc al Universitatii Bucuresti, prilej cu care am avut ocazia sa cant eu insumi pe scena Atheneului roman.
Prin repartitie am ajuns sa lucrez in 1985 la Intreprinderea Mecanica Cugir. Dorinta de a lucra in cercetare in cadrul acestei intreprinderi mamut a fost spulberata din prima zi: mi s-a oferit sa lucrez doar in Centrul de Calcul al acesteia. Dat fiind regulamentul “legarii de glie” a stagiariatului, am ramas in Cugir, desi izolarea si dimensiunile orasului m-au speriat la inceput.
Dupa un curs de “Analist sisteme informatice” de 3 luni la centrul de calcul din Sibiu, am avut privilegiul sa lucrez cu tehnica de calcul cea mai avansata prezenta atunci in Romania: minicomputere compatibile cu PDP-11 ale firme americane Digital Equipment Corporation. Aici am gasit un colectiv de specialisti inegal, dar cu cateva varfuri, care m-au initiat in tainele profesiei de informatician. Amintesc aici sprijinul deosebit al colegei Hanes, care a fost un minunat "sparing partner" in perioada primilor 2 ani de profesie. In tot acest timp am avut ocazia sa studiez aproape toata documentatia si toate pachetele de programe ale sistemului de operare RSX-11M cu care era dotat aceste calculatoare.
Din 1988 pana in 1990 am continuat sa lucrez la centrul de calcul, primind continuu sarcini tot mai complexe, reusind sa imi completez portofoliul de cunostiinte si experiente la un nivel foarte ridicat. Cota acestui nivel mi-a fost confirmata cand am lucrat in Germania, tara in care am imigrat in Sept. 1990.
In Cugir, am cunoscut-o pe Monica Ludosan, colega de lucru, absolventa a liceului de informatica din Cluj, care spre norocul meu mi-a devenit sotie. In aprilie 1990 se naste Madalina. Turbulentele politice din 1990, mineriadele, vacuumul politic de atunci, dar si faptul ca aproape totul era de gasit prin doar prin relatii, m-au determinat sa conving familia sa emigram in Germania. Am avut aceasta posibilitate intrucat mama sotiei mele este etnica germana.
In Germania am venit in vizita, cu trei valize de haine, si cateva sute de marci in buzunar. Am fost primiti cu bunavointa de statul german, si cererea sotiei de a fi recunoscuta ca cetatean german a fost aprobata favorabil.
Statul german ne-a sustinut financiar mai bine de un an de zile, timp in care ni s-au finantat cursurile intensive de limba germana si cursuri de pregatire profesionala. Dupa 15 luni de sedere in Germania, in care am urmat cursul intensiv de limba germana si un curs de utilizare a PC-urilor, am primit primul loc de munca la o firma mica de software, infiintata de o familie germana. La sfarsitul lui 1992, cand abia implinisem un an de vechime
aceasta firma a dat faliment.
Acest faliment m-a adus pentru prima oara in fata unei crize atat financiare cat si profesionale. Cea financiara a fost dezamorsata, prin faptul ca am practicat atat eu cat si sotia munca necalificata (spalatul vaselor intr-un
restaurant). Criza profesionala a fost rezolvata dupa ce am ales un curs de 5 luni de scolarizare IT, prin care reuseam sa imi aduc cunostiintele din domeniu la nivelul cerintelor pietei germane. Scoala a avut loc la firma DEC, de care fusesem indirect legat si in Romania, dat fiind ca minicomputerele pe care am lucrat erau licente ale produselor acestei firme.
In urma acestui adevarat semestru IT, care a fost dotat cu docenti foarte pregatiti, dar si cu examene exigente am reusit sa reintru pe traiectoria profesionala. La 1.01.1994 incepeam sa lucrez la o firma americana de IT, de data aceasta in Frankfurt, care se afla la 120 km departare de orasul in care locuiam, Wuerzburg.
Aici trebuie sa mentionez sprijinul deosebit al sotiei mele, care, prin dragostea ei permanenta, prin simtul pragmatic, prin priceperea in a crea si intretine un mediu familial confortabil, a contribuit la integrarea fara greutati a intregii familii in viata noi societati in care ne-am hotarit sa traim. Tot in acest timp fetita noastra Madalina, prin ghidusiile si spontaneitate copilariei, a completat acest efort.
Jobul meu in Frankfurt s-a dovedit de durata si cu perspective deosebite, mai ales datorita imprejurarii fericite, ca aceasta firma a fost cumparata in vara lui 1995 de catre marea firma americana de software Oracle. Sub noul proprietar, posibilitatile de lucru, de dezvoltare profesional, renumerarea financiara dar si pretentiile si si stacheta perfomantei personale au crescut considerabil. Am lucrat in Presales si in Product Management (Marketing).
Contactele cu colegii din alte tari si din USA s-au intensificat, experienta si munca de calitate pe care am depus-o, mi-au dat sansa in 1999 sa candidez pentru in post in Product Management in Boston USA la firma Oracle. Aici doream sa lucrez pe o perioada limitata de timp. Dupa absolvirea cu succes a interviurilor, si dupa ce familia a fost de acord cu relocarea in Boston, pentru o perioada de timp, a intervenit un fapt care a data o alta intorsatura acestei decizii: centrala din Redwood Shore, California a firmei Oracle a hotarit un plan de economisire a sumei de 1 miliard de dolari prin restructurari de personal.
Am parasit Oracle in toamna anului 1999 lucrand apoi in vanzare la alti doi producatori americani de Information Technology: Hyperion Solutions si EMC.
In 11.09.2001, pe cand imi sarbatoaream a 40-a aniversare, a avut loc tragicul atac terosit, eveniment care a adus cu sine, chiar si pentru mine personal consecinte grave pe plan profesional: concedierea. Constatand ca
toate firmele de IT, dar mai ales cele americane cu filiale in Germania, sunt foarte retincente la noi angajari, am hotarit sa imi continui activitatea in compartimentul IT al unui client, si anume Dresdner Bank. Aici am lucrat 2
ani de zile, dupa care m-am hotarat sa imi schimb focusul, de la solutiile “Data Warehose” catre lumea IT a firmei SAP, firma la fel de importanta in acest segment de piata precum Microsoft, IBM, Oracle.
Ca atare lucrez in prezent la centrala firmei SAP din Wallforf, unde fac parte dintr-o echipa ce se ocupa de lansarea de produse pentru banci, si anume solutii pentru reglementarile bancare cunoscute sub titlul de “Basel II Capital Acord”.
Din 1995 locuim in zona Frankfurt. De curand am construit o casa si ne bucuram ca ducem o viata confortabila in proprietatea privata. Acest comfort material, coroborat cu dorinta perpetua de ajuta pe cei ramasi in Romania, m-au ajutat sa ma implic tot mai mult in munca comunitara. Exemplul initial mi-a fost sotia, care, prin intermdiul institutiei catolice la care lucreaza de la venirea in Germania, Kolping, a reusit sa organizeze actiuni umanitare pentru Romania, excursii cu turisti germani in tara de bastina, precum si inlesnirea de vizite a romanilor in Germania.
Constient de posibilitatile deosebite ale internetului, am lansat in februarie 2001 unui dintre primele site-uri de limba romana pentru diaspora romaneasca din Germania: www.rom2.de. Un sprijin deosebit l-am primit
atat la lansare cat si pe parcurs de la Lucian Hetco, care traieste in Stuttgart, si care este scriitor WEB Master al site-ului www.agero-stuttgart.de. Printre colaboratori m-am bucurat sa o am si pe jurnalista Dani Rockhoff din zona Stuttgart-ului, care a livrat regulat articole de calitate pentru acest site si mai
tarziu pentre www.larg.de.
Am pornit de la premiza ca informatia poate coagula diapora romaneasca din Germania, caci informatia poate contine imboldul care poate reactiva rezervele ascunse ale multor romani imigranti. Prin continut si prin
intermediul retelei de colaboratori ocazionali am reusit in scurt timp sa promovez aceasta adresa de WEB la rolul de prima adresa de informare despre si pentru diaspora romaneasca din Germania. Numarul de vizitari a
atins un sfert de milion in 18 luni.
In toamna lui 2002 am fost abordat de mai multe asociatii romanesti din Germania, pentru a lansa si crea o prezenta WEB a unei ligii a acestora, ligacare poarta numele de LARG. Prezenta WEB www.larg.de a devenit repede la fel de cunoscuta ca si www.rom2.de, care la randu-i a fost lasata sa “dormiteze”, ne mai fiind intretinuta.
Faptul ca liga LARG nu mi-a oferit sprijinul pe care l-am cerut pentru mentinerea acestui site, pentru a centraliza cat mai multe informatii despre asociatiile membre ale ligii, dar si despre toata diaspora romaneasca din Germania, constatarea ca asociatiile membre nu se implica activ in a folosi acest mijloc de informare si marketing, m-au condus la decizia, ca nici sub egida unei asociatii de tip umbrela, nu voi face un salt in viziunea a culege cat mai multe informatii despre diaspora romaneasca din Germania.
O data a problemei se afla in insasi munca bazata pe voluntariat. Munca de voluntariat nu se poate face d.p.d.v. al timpului decat atunci cind voluntarul mai are suficient timp dupa ce si-a dedicat in mod firesc timp si energie pentru el insusi in toate planurile, pentru familie, pentru profesie, pentru prieteni. Aceste persoane sunt putine, sau daca o face atunci doar punctual, neavand dorinta sa o faca mereu. In plus munca de voluntariat presupune pe langa timp si o anumita prosperitate financiara personala, pentru ca cine se implica cu adevarat, are implicit si multe costuri.
Ca atare am hotarat sa reactivez www.rom2.de, cu acelasi scop, pe care l-am formulat in Feb. 2001 la lansarea acestuia: “Acest Portal vrea sa fie locul de întalnire a informatiilor legate de comunitatea românilor din Germania. El vrea sa contribuie la crearea spiritului unei comunitati a românilor ce traiesc în diaspora în acest colt de lume. Aceasta prezenta WEB vrea sa sustina comunicatia între români în interiorul diasporei romanesti din Germania”. De acea si subtitlul acestui site “Romani in Germania”. Precizez ca nu am ales formularea “Romanii din Germania” fiindca am fost constient ca nu pot pot
accesa toti romanii din Germania. In plus internetul nu este singura forma de informare si comunicare dintre oameni.
Revin la constatarea facuta mai inainte despre natura muncii onorifice, care nu permite definitia clara a unui “contract” de colaborare, adica, nu obliga pe cel ce se ofera sa lucreze onorific, sa livreze la timp si la un anumit nivel de calitate a unei munci. Experienta cu liga LARG m-a condus la ideea ca informarea diasporei romanesti prin intermediul internetului este doar posibila, daca reusesc sa incheg un colectiv de redactie si de corespondenti in sensul clasic al unui ziar tiparit. Acesti colaboratori trebuie sa fie renumerati financiar pentru activitatile lor, chiar daca la inceput cu sume absolut modice.
Relansarea www.rom2.de, si crearea acestui colectiv de redactie se afla in plina desfasurare, si sper ca acest site va fi din nou actualizat si vizitat pana in toamna acestui an.
Continui sa ma ocup de site-ul www.larg.de, dar focusul meu se indreapta acum spre relansarea lui www.rom2.de, care va beneficia de o infrastructura informationala mult mai moderna.

In incheiere as mentiona sprijinul acordat catorva din cei 1000 de specialisti IT romani, care au venit in anul 2000 prin viza “Green Card” pentru a lucra la firme germane. Acest sprijin s-a concretizat prin organizarea a mai multor intalniri in zona Frankfurt cu acesti specialisti si cu familiile lor, pentru a le usura intr-o oarecare masura adaptarea si integrarea la societatea germana.
Am participat activ la lansarea unui forum de discutii pe internet pentru acesti specialisti, si am contribuit cu informatii si cu sfaturi la lansarea unei prezente WEB in limba romana de foarte mare succes www.romaniansde.org. Acest site are ca public cu precadere acesti specialisti IT ce lucreaza in Germania, si gazduieste un forum de discutii foarte activ, in care se schimba multe idei dar si informatii utile.

2) Ce anume din cultura de bastina romaneasca v-a inspirat in profesia dumneavoastra de-a lungul anilor?
Nu vad o legatura directa intre cultura romaneasca si profesia mea, intrucat eu lucrez in domeniul IT de 18 ani. Dar exista cu siguranta o legatura intrinseca intre cultura, nevoia de cultura a fiecaruia, si comfortul spiritual al unui individ, comfort care are un efect benefic implicit asupra profesiei.
Contactul cu Teatrul romanesc, Atheneul Roman si biblotecile din Bucuresti mi-au marcat in mod deosebit zestrea culturala personala. Prietenia din studentie cu scriitoarea Elisabeta Györfi-Deák mi-a fost de bun augur, fiindu-i un discibol cultural neconditionat.
Am citit si citesc cu placere literatura romaneasca. O pasiune deosebita o am pentru Alexandru Ivasiuc si pentru Nichita Stanescu. Opera lui Brancusi si a lui Enescu m-au impresionat in mod deosebit. Dupa 1990 am pierdut implicit contactul direct si nemijlocit cu cultura romana, dar am avut sansa sa ii vad pe viu in Germania pe Ana Blandiana, Mircea Diaconu si H.R. Patapievici.
Acesta din urma este momentan cel care a declansat o furtuna de durata in lista mea de lecturi, monopolizand aproape tot timpul meu dedicat lecturii.
In Germania am redescoperit placerea pentru folclorul romanesc. Prin intermediul unor turnee am avut placerea sa ii vad pe viu pe Gheorghe Zamfir si Maria Dragomiroiu. De aceasta din urma ne leaga ca familie aproape o prietenie, vizitandu-ne la un moment dat si personal.
Prin intermediul sotiei l-am redescoperit pe Stefan Hrusca, pe care il cunostea personal din vremea cenaclului “Flacara”. Concertele sale de colinde sunt de neuitat. De curand l-am vizitat in Toronto.
As mentiona in incheiere diversele turneee de teatru din Germania, cu trupele actorilor de la Bulandra, precum si turneele reusite si oarecum incarcate de nostalgie ale formatiei “Pasarea Colibri”.

Nu in ultimul rand mentionez aici activitatile neobosite ale unor asociatii romanesti si a unor inimosi romani din Germania, care incearca sa compenseze necesitatile culturale ale diasporei romanesti din Germania:
asociatiile AGERO, CROM, APOZITIA, DIALOG, A.I. CUZA, si persoanele private d-na Oltenau si d-nul Mircea Hohoiu.

3) Cine v-a inspirat in profesia dumneavoastra la vre-un moment dat, sau incontinuu, din cultura romaneasca, ca sa excelati la nivelul professional la care sunteti acum?

Mi-e greu sa gasesc o inspiratie din cultura romaneasca in modul in care imi exercit profesia. Desigur exista o anumita setare personala, prin care fiecare isi impune o anumita exigenta fata de sine insusi, o anumita disciplina interioara. In acest sens, cred ca biografia lui Brancusi mi-a dat un impuls de durata. Ar fi insa o jumatate de adevar sa afirm ca ma hranesc doar din cultura romaneasca. Contactul cu limba si cultura germana mi-au extins orizontul cultural. Citesc cu placere Erich Fromm. Ma pasioneaza in general
orice carte de popularizare in domeniul “soft skills”. Amintesc aici teme care ma preocupa: inteligenta emotionala, networking, limbajul corporal.

4) Cum vedeti evolutia Romaniei si a Republicii Moldova in aceasta perioada, atat in termeni generali de cultura/societate/politica/economie, cat si din punct de vedere al profesiei dumneavoastra?

Nu cunosc in detaliu situatia celor doua tari in domeniile amintite. Pot insa spune, bazat pe o cantitate mult prea restransa de informatii, ca Romania se afla pe un drum bun. In special eforturile de a indeplinii criteriile aderarii la Comunitatea Europeana le percep pozitiv. Nu vreau sa emit judecati de valoare despre scena politica din Romania, fiindca nu sunt informat. In acest context mentionez o atitudine personala la care tin foarte mult si care a creat aversiuni la multi romani din diaspora germana, carora le-am expus-o: cine vrea sa faca politica pentru Romania, sau sa emita judecati de valoare la adresa scenei politice romanesti trebuie sa se intoarca in Romania, si sa practice acolo atat critica cat si politica. Din zona mea de comfort din Europa
de Vest, nu consider fair, fata de cei care traiesc in Romania, sa emit judecati calitative la adresa Romaniei, a politicii, economiei, sau culturii ei prezente.
Despre Republica Moldova sunt foarte putin informat, incat nu pot raspunde la aceasta parte de intrebare.

5) Unde credeti ca Romania si Moldova exceleaza pe plan international si unde credeti ca mai au de parcurs un drum anevoios pana la rezultate satisfacatoare?

Romania a facut un pas important prin intrarea in NATO. Acest razboi dinIrak a accelerat aceasta intrare, si cred ca este una dintre putinele consecinte pozitive ale acestui razboi.
Republica Moldova se afla, in perceptia mea de om foarte putin informat in acest domeniu, prea mult sub influenta vecinatatii rusesti. Salut eforturile actualei guvernari din Romania de a relansa relatiile dintre cele doua tari.
Imi exprim speranta ca activitatiile in cadrul NATO, precum si dorinta republicii Moldova de a adera la Comuniunea Europeana vor accelera reapropierea celor doua tari surori. Nu ader la ideea unei uniri fortate, cred ca si o confederatie este mai mult decat suficienta.

6) Multi romani au excelat din punct de vedere al profesiei lor odata ce au ajuns in tari straine. Ce credeti ca face pe conationalii nostri sa reuseasca ata de des in strainatate, dar nu asa de bine
poate si in patria mama?

In primul rand nu sunt de parere ca romanii, odata ajunsi pe alte meleaguri au mai mult succes in profesie decat alti emigranti. Cred ca functioneaza un alt mecanism: cine pleaca, are un tel, si crede ca mediul in care se autotransplanteaza il va ajuta sa isi atinga telurile, inclusiv cele profesionale, ca va reusi. Aceasta dorinta de a realiza ceva, este probabil legata de credinta ca noul mediu in care actioneaza va fi un garant al succesului sau, nu numai profesional. Mediul economic capitalist ofera mecanisme care rasplatesc performanta, deci, cine este hotarat sa exceleze in profesie va gasi un mediu propice, care ii va onora performanta.
Competitia libera este o alta componenta care functioneaza ca si catalizator pentru cei care doresc sa reuseasca. In rest, atat vreme cat cineva, inclusiv un roman emigrant, doreste se exceleze in profesie, va reusi, daca isi va urmari telul cu perseverenta, si daca va fi deschis spre invatarea perpetua. O conditie acceleratoare este dupa opinia mea, disponibilitatea de a experimenta, si implicit de a avea si esecuri. Abia dupa ce se invata dintr-un esec, se poate face un “salt cuantic” catre o noua experienta, care il va
readuce, de data aceasta mai aproape de telul ales.
Revenind la cadrul mai extins in care este formulata intrebarea, si anume la nivelul diaporei romanesti, cred ca este dificil in a da un raspuns exhaustiv la aceasta intrebare. Cred ca un anumit bun simt ii caracterizeaza pe romani, si acesta este un garant al succesului.
Nivelul de trai scazut al romanilor, i-a obligat adeseori sa improvizere, si sa imblanzeasca mereu lipsa si necunoscutul. Acest spirit improvizatoric este in opinia mea o buna calitate in a excela in actuala constelatie a pietei muncii, in care ritmul schimbarilor, ar aparitiei de noi produse, si implicit noi profesii este tot mai rapid. Prin prisma acestei calitati cred ca avem un avantaj fata de exemplu de populatia gazda (in cazul meu, Germania), care prin prisma istoriei si a unei dezvoltari economice cu traditie, sunt mai degraba tentati sa

nu schimbe nimic, fiindca traiesc intr-un comfort material, care nu lasa loc pentru alte dorinte.
Nu in ultimul rand, cred ca romanii, cel putin in comparatie cu populatia germana, si cred ca in general cu cea anglo-saxona, au o mai mare disponibilitate de a gusta viata, dupa motto-ul “muncesc ca sa traiesc si nu
traiesc ca sa muncesc”, ceea ce la randu-i ii ajuta sa se refaca mai repede dupa o saptamana grea de lucru.

7) Mult imigranti romani din strainatate isi pierd la scurt timp dupa sosirea in exil atat folosinta limbii romanesti cat si se amalgamaza societatii adoptive complet. De ce credeti ca ar trebui conationalii nostri sa-si respecte si mentina legatura cu Tara si cultura romananeasca, in parallel cu dezvoltarea lor in cea adoptiva?

Faptul ca multi imigranti nu mai folosesc limba romana poate veni dintr-o dorinta fireasca de a se adapta cat mai repede la societatea gazda. Fiindca fara cunoasterea limbii, nu pot face nimic, pe nici un plan. Efectul negativ, in anumite constelatii, este ca, anumiti romani se coaguleaza in grupuri etnice, in care se vorbeste numai romaneste. Daca se exceleaza in a frecventa doar aceste grupuri, acesti romani traiesc ca intr-o enclava, intr-o anumita izolare. Aceasta izolare sete nu de putine ori este proportionala cu prosperitatea economica si cu multumirea sufleteaca. Multi asemenea romani merg un pas mai departe, si fac raspunzatori pentru nerealizarile lor personale, sociatatea gazda.
Un alt motiv pentru care anumiti romani nu mai vorbesc de buna voie limba romana, este faptul ca, notiunea de Romania, si deci implicit limba romana, este legata de un noian de experiente personale negative. Este daca vreti un fel de razbunare pe vinovatul fals. Caci nu limba romana a contribuit la aceste trairi negative, ci oamenii.
Legatura cu tara, cu Romania, este o optiune personala, si personal, nu acuz pe nimeni, care decide deliberat sa nu mai pastreze legatura cu tara de unde a plecat. Insa revendind la mine, consider ca radacinile mele spirituale se afla in limba romana, si deci implicit in spiritualitatea romana. Ca atare vorbesc limba romana in familie, si de cate ori am ocazia, chiar si in prezenta bastinasilor, fiindca vad in persoana mea un mic ambasador al tarii de unde am plecat.

Interviu realizat de Gabriel Gerasim

Articol de arhiva (2006): Interviu cu Dan Gogleaza

2010-07-14T20:11:00.000+03:00

Titlu: O discuţie despre: educaţia sexuală şi divorţ, emigraţie şi prelucrarea trecutului - cu psihoterapeutul Dan Goglează
Motto: „Was immer ich tue, verändert die Welt! Ich bin die Welt, und die Welt ist ich!“ – Heinz von Förster

Dan Goglează (născut în 1951, în Vrancea) a studiat la Universitatea AL.I.Cuza din Iaşi, a absolvit secţia de Psihologie-Sociologie în 1976 şi este doctor în psihologie. A lucrat ca psiholog clinician la Focşani pînă în 1986, cînd folosindu-se de o vizită la rude, a cerut azil politic în Germania. Din 1989 este psihoterapeut autorizat în praxisul propriu în Leverkusen.
Pe lîngă activitatea curentă de psihoterapeut, participă la activitatea ştiinţifică a unor prestigioase cercuri şi asociaţii de specialitate din Germania şi România. A publicat o carte la Polirom în 2002 şi rămîne o prezenţă apreciată în publicistica românească (detalii vezi pe site-ul www.gogleaza.com).
Începînd cu 1990 a iniţiat şi desfăşurat acţiuni umanitare pentru ţară iar pe plan comunitar diverse activităţi culturale ca preşedinte al Asociaţiei Culturale Române din Köln (“Rumänischen Kulturzentrum Köln e.V.“)
Prescurtări:
AD : Alexandru Drăghici
DG: Dan Goglează

AD - În România pînă în 1989 educaţia sexuală şi contraconcepţionalele au fost interzise, măsură prin care regimul ceauşist a forţat natalitatea, de multe ori nedorită sau neplanificată. Avînd acest trecut persoanele venite din Romania au fost şocate de deschiderea societăţii germane în ceea ce priveşte educaţia sexuală şi planificarea familială. Aţi putut observa efecte ale acestei fricţiuni sau probleme de adaptare la pacienţii români avuţi în terapie?

DG - Nu se poate spune că a fost interzisă oficial, doar proscrisă ca şi psihoterapia de altfel, tabuizată, minimalizată, reprimată, prelucrată ideologic şi tratată de sus cu puritanismul tipic moralei proletare. Toate acestea s-au petrecut numai în aparenţă, deoarece a nu face educaţie sexuală, în sensul de a nu emancipa, înseamnă a manipula prin nonintervenţie, adică a cenzura şi a profita de pe urma necunoaşterii. Educaţia în general este un segment al executivului puterii de stat şi expresia a ceea ce ideologia dominantă crede că sînt nevoile umane. Omul nou vizat de comunişti avea o „misiune istorică”, era „producătorul” propriului destin la comanda partidului, un paradox evident, iar femeia adulată în rolul ei de sporire a masei proletare. Lipsesc studiile asupra rolului femeii în comunism, deşi acesta a fost unul major şi comuniştii au ştiut să se folosească abil de rolul ei de influenţă în cadrul familiilor. Dacă doreşti să emancipezi sau să ai o societate pioasă şi conservativă atunci nu trebuie decît să ai mesajele cuvenite adresate femeilor.

Cum educaţia sexuală influenţează natalitatea, adică politica demografică, analiza ei şi a interferenţelor cu alte domenii ale vieţii unei societăţi ne poate oferi o imagine inedită asupra sistemului. Emanciparea sexuală şi natalitatea stau într-o relaţie invers proporţională şi nu pot fi discutate separat de celelalte probleme ale cuplului, de atitudinea faţă de viaţă, familie, procreaţie, de problemele psihoemoţionale implicite intersectate cu cele culturale, religioase sau cu conflictele schimbărilor cu care ne confruntăm.
Înainte de a da vina numai pe suprastructuri sociopolitice ar trebui poate să analizăm şi ceea ce au făcut sau nu au făcut oamenii de cultură, specialiştii sau formatorii de opinie în acest sens. Dacă vizaţi comparaţia cu Germania, atunci să analizăm cum s-a desfăşurat educaţia sexuală în centrul Europei şi mai ales cine a făcut-o. Nouă ne-au lipsit acei gînditori de tip “Aufklärer” (pentru care nu avem un cuvînt echivalent în română), care şi-au făcut o datorie morală din iluminarea naţiei lor.

Primul mare “iluminist” pe tema sexualitătii a fost Sigmund Freud care a elaborat o teorie a sexualităţii, ce a intrat în conflict cu morala catolică. Drumul deschis de el a culminat în 1968 cînd, mişcarea studenţească europeană, a încercat o fuziune a marxismului cu psihanaliza într-o viziune romantică, promovînd eliberarea sexuală de tabuuri sub lozinca “make love not war.”

Sîntem încă sub efectul toleranţelor sexuale declanşate atunci, deşi unele s-au bazat pe accepţii dovedite actual ca fiind false, cum ar fi ereditatea biologică a homosexualităţii.

Comparativ cu situaţia Europei de vest, la noi educaţia sexuală a fost limitată la reproducere, fiind şi calea cea mai simplă de a face să crească natalitatea. Ce înseamnă educaţie sexuală dacă nu în primul rînd a şti să controlezi graviditatea? Creşterea plăcerii sexuale în detrimentul natalităţii nu era şi plăcerea conducerii comuniste, astfel că educaţia a fost lăsată pe seama transmiterii orale (Mundpropaganda) a unor accepţii complet eronate sau mituri aparţinînd secolului XIX care au întreţinut fobii, obsesii şi dezvoltat complexe.
Concret, dacă eşti lăsat să te descurci singur cu instincte puternice, cum este cel sexual, atunci urmezi căi ocolite sau “tragi cu ochiul” pe gaura cheii la intimitatea din dormitoarele adulţilor sau al părinţilor. Asta în cazul în care existau dormitoare separate şi nu promiscuitatea obişnuită familiilor care nu puteau încălzi iarna 2-3 camere, caz frecvent la generaţiile de după război. Autoiniţierea “prin gaura cheii” sau surprinderea părinţilor “in actu” sînt după Freud scenele originare ale unei viziuni deficitare asupra sexualităţii şi sursa dezvoltării unor comportamente nevrotice în general.

Românii emigraţi în Germania aparţin mai multor generaţii, însă majoritatea au păstrat de regulă aceleaşi tabuuri. Deşi acum sînt mai bine informaţi, nu au devenit şi mai deschişi. Depăşirea tabuurilor este începutul creşterii plăcerii prin trecerea de la sentimentul de penibilitate, jenă, ruşine, la cel de stimulare a fanteziei erotice. Problemele sexuale sînt declanşate sau întreţinute de teama de a vorbi despre sex, de tabuizarea intimităţii şi de lipsa prelucrării problemelor, chiar de percepere a lor.

AD – Vreţi să spuneţi că sîntem o generaţie nevrozată aflată încă sub presiunea unor teme neprelucrate suficient? Cum de nu ne dăm seama?

DG – Din cauza circularităţii acestor fenomene: nu prelucrăm pentru că nu ne dăm seama sau ne dăm seama (Einsicht) şi nu prelucrăm pentru că trebuie să ne autoimplicăm în prelucrare, adică a recunoaşte vina proprie, aşadar mai bine reprimăm. Sînt cam multe temele reprimate de generaţiile mai vechi şi acesta este unul din motivele de a continua reprimarea, de a te preface că nu le ai. Atitudinea nu se va schimba decît parţial şi treptat şi trebuie început cu cei care fac educaţia: profesori, psihologi, medici, mass-media. Ingrijorător este faptul că s-a profitat de nesiguranţele grave ale societăţii postdecembriste şi generaţiile tinere nu au avut de la cine învăţa ceea ce este o măsură a normalităţii şi fac excesele cunoscute.
Orice prelucrare începe cu dezvăluirea adevărului despre noi aşa cum el este, a conştientizării dimensiunilor şi implicaţiilor indiferent de urmările pentru persoanele implicate. Prelucrarea trecutului propriu sau a celui colectiv, nu poate fi făcută fără un cadru teoretic clar şi adaptat la mentalitatea unei culturi, fără cunoştinţe, ipoteze, clarificarea sensului pentru care o faci şi a finalităţii. Ea trebuie legată de scopul obţinerii unei conştiinţe lărgite de sine sau colective, de schimbare a erorilor de gîndire şi a premizelor care au determinat problemele, chiar de restabilire reperelor morale ale unei tradiţii.
Nu am în vedere aspectul religios sau îngust al moralităţii, ci o atitudine deschisă, cinstită şi corectă faţă de greşelile trecutului. Prelucrarea trecutului colectiv a început la noi abia după decembrie 2006 prin atitudinea oficială a statului român de condamnare a comunismului şi a Raportului Tismăneanu. Ea trebuie continuată şi completată prin analize efectuate în cadrul fiecărei bresle profesionale sau instituţii. Cum legea lustraţiei nu s-a aprobat şi adevărul din dosarele de la CNASAS este în unele cazuri trunchiat va fi un proces controversat care ne va preocupa următoarele decenii.

AD - Este binecunoscut faptul că prelucrarea trecutului (Vergangenheitsbewältigung) este necesară igienei psihice fiecărui individ. In ce măsură credeţi că neefectuarea ei afectează persoanele care au venit din Romania? Mă refer aici cu precădere la faptul că mulţi au venit dintr-o societate totalitară, inchisă, care ne-a marcat conştient sau inconştient.

DG – Prelucrarea trecutului este importantă pentru a închide cercurile dependenţelor de gîndire şi a obişnuinţelor unor cercuri vicioase nesănătoase, care ne menţin prizonierii propriilor promisiuni sau a dezvoltării unor caractere deficitare.

Trecutul neprelucrat generează de regulă nostalgii şi dacă se face prea tîrziu apar falsificările. Apoi se întreţine mentalitatea că poţi rămîne nepedepsit dacă te afli destul de sus pe scara socială, se reduc şansele statului de drept şi încrederea în dreptate.

Prelucrarea este dificilă deoarece nu poţi schimba fără dureri premizele unei gîndiri care s-a autojustificat decenii şi a format un sistem rigid (Rechtfertigungsystem) de explicaţii simpliste. Procedurile de “spălare a creierului” din trecut nu trebuie să ni le imaginăm ca atare, este vorba de a cenzura informaţiile emancipării prin reducerea explicaţiilor la lozinci superficiale conforme bibliei marxiste şi ale unor evanghelişti precum Ceauşescu sau cei din Cuba, China, Corea, etc.

Alte dificultăţi sînt cele legate de evoluţia omului care şi-a apărat cu forţa nu numai uneltele ci mai ales produsele gîndirii, am ucis pe cei de alte convingeri sau chiar ne-am sacrificat pentru reprezentări dovedite iluzii sau utopii. Interesant de remarcat în acest context este faptul că gîndirea susţinută de vocea internă a fost la începuturile ei atribuită unei forţe exterioare (transcendentale), întrucît diferenţierile cerebrale nu erau atît de stabile încît să suporte o introspecţie, problemă care se menţine şi astăzi.

Aşadar conştiinţa de sine obţinută în urma introspecţiei şi credinţa că sîntem posesorii gîndirii care se gîndeşte pe sine ca gîndire, nu este mai veche de circa 3500 de ani. Sîntem marcaţi neurobiologic de această evoluţie tardivă a conştiinţei dar şi de un aşa zis “defect” al construcţiei cerebrale de a forma sisteme închise pe principiul circularităţii. Este ceea ce eu denumesc sistemul autosugestiv de menţinere a vieţii şi care este unul fundamental în formarea lumilor interne. Vă puteţi imagina cîte lumi şi cîte universuri existenţiale se pot prăbuşi dramatic la o prelucrare?

Principiul circularităţii este universal şi la nivel psihologic implică co-responsabilitatea participării la orice acţiune şi o responsabilitate integrală a interpretării actelor celorlalţi. O extensie a lui este reciprocitatea şi reversibilitatea actelor umane: „o mînă spală pe alta.” Cum acest principiu elimină scuza nevinovăţiei şi inocenţei, aplicarea lui intră în conflict şi destabilizează lumile interne deja fixate prin sistemul propriilor recompensări (Selbstbelohnungsystem). Acest sistem de menţinere a propriului status quo împiedică atît autoanaliza sinceră cît şi comunicarea deschisă dintre oameni prin voalul protectiv format din reprezentările subiective despre adevăr, dreptate sau bine. Nenorocirea cea mai mare este dată de faptul că tocmai acest voal protectiv este perfecţionat permanent din cauza recurenţei sale pozitive asupra creării senzaţiei de confort sau a sentimentului fericirii. Dificultatea schimbării acestor protecţii şi chiar a înţelegerii lor este dată de un alt principiu care ne face viaţa un calvar, cel al autonomiei domeniilor psihice. De ex.: cel mai autonom sistem dezvoltat de om este limbajul şi acesta este motivul de fond pentru care dilema apariţiei lui („La început a fost cuvîntul”) nu poate fi rezolvată iar controversele se folosesc de tautologii vicioase.

Un exemplu de circularitate patologică la nivel macrosocial şi cu efecte imprevizibile în viitor este dat de „escalările complementare” (în sensul lui Gregory Bateson) ale conflictului dintre radicalizarea islamismului care se simte ameninţat de radicalizarea intervenţiilor USA, la rîndul lor justificate de radicalizarea fundamentalismului islamic devenit tot mai fanatic cu cît măsurile represive au fost mai categorice. În acest conflict, de o circularitate perfectă, elementul care dinamitează escalarea este sentimentul ameninţării. Nenorocirea este că un asemenea sentiment devine real în consecinţe (causa finalis la Aristotel), adică îşi are cauza în finalitatea reprezentată devenită o „profeţie care se autoîmplineşte.” Dacă atît USA cît şi islamiştii nu ar fi trecut niciodată la agresiuni reciproce atunci fiecare ar fi fost obligat să-şi trateze halucinaţiile propriei psihoze pe costurile proprii. Conflictul fiind declanşat fiecare încearcă să-l trateze pe celălalt cu infuziile pe care ar trebui să şi le autoadministreze. Nu vă aminteşte acest lucru de psihiatria absurdă de acum 50 de ani sau din alte sisteme?

O altă pacoste este conţinută de „necesitatea continuării tratamentului” din aprecierile structurilor deja create în acest sens şi care sînt nevoite să-şi justifice existenţa sau şederile prelungite în ţările respective sau de cei de la putere care devin tot mai greu de înlocuit.

Şansa ieşirii din acest cerc vicios destructiv al „cauzalităţii circulare” (H. von Förster) este conştientizarea propriei greşeli de interpretare şi acceptarea inutilităţii propriului gest, adică întreruperea modului absurd de obţinere a autoconfirmărilor. Problema de fond al ieşirii din impas este dilema „cine face primul pas?” şi paradoxul unei acţiuni simultane de îngheţare a conflictului cauzat de schimbarea interpretării gesturilor oponentului. Convingerea în propria „normalitate” se alimentează şi bazează pe „anormalul” actelor celuilalt. Cu cît dezorganizarea psihică a unei persoane este mai mare cu atît mai mult ne simţim confirmaţi în propria „normalitate”, aşadar patologicul dă măsura normalului şi nu invers. Orice convingere, indiferent de caracterul de adevăr al acesteia, poate constitui baza creării unei circularităţi autojustificative cu rol decisiv în scăderea tensiunii cerebrale.

Aici nu fac decît să enunţ cîteva din fenomenele psihologice de fond fără de care cu greu ne putem înţelege pe noi cei ce ne dorim prelucrarea trecutului.

AD – Vreţi să spuneţi că aplicarea acestor principii asigură înţelegerea de sine şi deschide calea înţelegerii celuilalt?

DG – Nu se poate altfel şi nici nu ar avea sens dacă nu am raporta la noi ceea ce vrem să înţelegem. Nu ne naştem cu programul înţelegerii sociale ci doar cu unul egocentric şi profund egoman. Reacţiile circulare ale înţelegerii mediului apar pe fondul celor interne. Primul obstacol al sistemului nervos este propriul corp, pe care şi-l conectează înainte de a se conecta la mediu sau la alte persoane. El este deja marcat de structuri ale trăirilor din relaţia corp-creier şi cu prima persoană din viaţa noastră: mama.
Apropos, nu ne naştem cu gene feminine cum s-a crezut, însă toţi ne impregnăm o structură feminină de reacţie emoţională la mediu şi în această relaţie se naşte empatia ca sentiment pentru ceilalţi. Empatia este influenţată apoi de proiecţiile propriei emoţionalităţi asupra mediului şi de posibilităţile de descriere a unei realităţi externe prin limbaj. Pe baza acestui schimb cameleonic se dezvoltă conştiinţa de sine care este un fel de “hopa-Mitică”, un Perpetuum-Mobile de circularităţi autosugestive din interiorul unui limbaj, un monolog narcisic al eului.

Evolutiv vorbind, am ajuns să trăim în limbajul descrierilor realităţii şi aceasta este subiectivitatea care ne dă cel mai mult de furcă şi pe care nu o acceptăm fără tensiuni interne. Limbajul este lumea omului şi în afara lui nu poţi vorbi despre om. Trăim limitele propriilor descrieri şi în contextul definiţiilor pe care le dăm fenomenelor interne sau externe, printr-un proces circular cu tendinţe autonome, care uneori ne poate scapă de sub control.

Circularităţile acestor descrieri pot fi anxioase, psihotice sau depresive şi această autologie reversibilă anulează definitiv circumtanţele atenuante ale vinovăţiei sau repsonsabilităţii limitate. Prelucrarea trecutului va trebui să ţină cont de adevărurile mai noi despre fiinţa umană, tocmai pentru a nu aluneca pe terenul justificărilor interminabile şi de a da vina pe manipulare, pe spălarea de creier, pe cenzură, pe influenţe, etc. O influenţă sau sugestie externă nu are niciodată un efect dacă ea nu este preluată în limbajul interior devenind astfel o autosugestie.

AD – Dacă am înţeles bine, înseamnă că fiecare îşi formează o lume în care se autoconfirmă prin ceea ce-şi spune că este sau că a trăit.

DG – Nu putem spune că am trăit ceva cu adevărat dacă nu o putem exprima şi verbal. Dacă trăirea este pozitivă o suportăm şi fără explicaţii, însă dacă este negativă atunci trebuie s-o defineşti pentru a o depăşi şi mai ales pentru a şti ce ai depăşit. Este exact ca la un război care nu aduce nimic dacă nu ai şi o declaraţie de independenţă, trebuie să obţii iluzia că moartea ta a avut un sens, ceea ce este absurditatea pură, întrucît numai viaţa poate avea un sens.

Haosul emoţiilor nu numai că este organizat prin limbaj ci şi îmbogăţit de acesta, ambele domenii trăiesc o simbioză care nu exclude autonomia. Toate acestea sînt cuplate la un sistem cerebral de autorecompensare (Sebstbelohnungsystem) răspunzător de producerea satisfacţiei şi sentimentului fericirii.

AD – Ce legătură au toate acestea cu tema noastră?

DG – Nu putem face una fără cealaltă. Cine vrea să facă ordine într-o ţară, va trebui să facă ordine în propria familie şi în primul rînd să-şi pună în ordine propria viaţă, adică să-şi facă introspecţia. Aici se află centrul universului, iar biserica a intuit de mult valoarea confesării, a mărturisirii şi izbăvirii de păcate. În natură nimic nu este despărţit şi prin introspecţie refacem armonia originară. Din nevoi cognitive mintea noastră a operat despărţiri şi diferenţieri pentru a înţelege natura mai bine şi a uşura memorarea.

Dacă nu vrem ca generaţiile de după noi să ne pună la zidul infamiei, să ne renege sau să ne bruscheze, aşa cum a făcut-o generaţia ´68 cu taţii lor, atunci va trebui să ne prelucrăm trecutul cît încă se mai poate şi cîtă vreme noi, cei care am construit comunismul într-o formă sau alta, mai sîntem în viaţă.

Personal sînt pentru o vină colectivă şi nu pentru judecăţile de tipul “numai individul X a făcut infracţiunea Y.” Nu numai Ceauşescu singur a generat tipul de comunism de la noi, ci şi noi l-am făcut posibil sau, altfel spus, ne-am autocauzat soarta provocînd-o de fiecare dată într-un lanţ cauzal şi prin anumite trăsături de carcater, un lanţ naţional al slăbiciunilor, care ar trebui examinat atent şi serios. Ar trebui poate adăugată şi debusolarea culturală (un popor rămas în urma emigraţiei de după război fără intelectualii ei de marcă) care a jucat un rol în schimbarea mentalităţii, la abandonarea tradiţiei de gîndire şi simţire. Ar trebui analizat şi complexul naţional al trădării sau teroarea adminstrativă de la nivelul instituţiilor, cu funcţionari incompetenţi ce luau decizii absurde întreţinînd o psihoză, care în final l-a şi împuşcat pe Ceauşescu. Astfel de analize sînt necesare pentru că agresiunea societăţii postdecembriste este halucinantă, mass-media cultivă nonvalori şi menţine dispreţul faţă de om iar politicienii sînt un exemplu patologic de sarcasm.

AD – Credeţi că prelucrarea trecutului colectiv sau a copilăriei poate asigura înţelegerea de sine necesară echilibrului psihic?

DG - Igiena psihică individuală, în forma unei psihoterapii, nu e neapărat necesară dacă educaţia a mers bine şi atunci cînd mama reuşeşte să-şi dozeze iubirea şi apropierea faţă de copilul ei. Dar, dacă ai avut o copilărie conflictuală, deprivată şi lipsită de apropiere sau în care a fost prea multă apropiere pînă la abuz, atunci ea este necesară. Însă psihoterapia nu trebuie numai să „repare” răul produs deja ci mai ales să-l prevină, ajutînd la dezvoltarea armonioasă a personalităţii.

Nu de puţine ori problemele actuale ale unei persoane nu sînt neapărat declanşate de dificultăţile sau conflictele momentane, deşi aşa pot fi resimţite, ci de traumatisme mai vechi şi nu neapărat conştiente. Concret: evoluţia sexuală a unui copil, indiferent de sex, este marcată de reacţiile mamei din primii ani ai vieţii. Dezvoltarea eului începe prin senzaţii corporale, prin satisfacerea nevoilor de hrană şi apropiere emoţională într-o relaţie simbiotică cu mimica mamei, care oglindeşte involuntar şi fixează gesturile, expresiile dar şi cuvintele pe care le pronunţă aceasta. Orice neîmplinire, supraîmplinire sau abandonare (deprivare senzorială) lasă urme profunde în buclele neuronale ale sistemului răspunzător de “panica de a fi părăsit” (Verlassenheitspanik-System) şi fixate definitiv în reprezentări interioare.

Interesant, privind educaţia sexuală la acest nivel, este că mama are în repertoriu o mimică pentru orice acţiune imaginabilă a copilului, însă nici una pentru cele legate de instinctul sexual, cum ar fi o erecţie spontană, manipularea organelor genitale sau masturbarea. Nu numai că ele se prefac că nu observă astfel de acte, ci pot avea reacţii care-l pot traumatiza pe copil pentru toată viaţa. În a doua fază a evoluţiei sexuale de la pubertate, identificarea sau raportarea la masculinitatea tatălui este factorul hotărîtor al identificării psihosexuale. Este faza integrării lumii instinctelor în structurile supra-eului şi dezvoltarea unei individualităţi adaptate social. Studiile longitudinale (Vaterdeprivationsforschung) au constatat de curînd că absenţa tatălui într-o familie sau respingerea modelelor masculine într-o cultură sînt factori care tulbură identitatea sexuală atît la fete cît şi la băieţi. Există în acest sens şi un diagnostic de Parental Alienation Syndrome (am avut chiar cîteva cazuri relevante în terapie) care vizează înstrăinarea de tată. Efectele deprivării tatălui sînt, pe lîngă tulburările psihosexuale, un comportament antisocial agresiv pînă la criminal, comportamente autodestructive pînă la automutilare, tulburări relaţionale, deficite cognitive, teamă de ratare, atitudine negativă faţă de familie şi copii. Absenţa tatălui o determină uneori pe mamă să încerce compensări sau să-l folosească pe băiatul mai în vîrstă ca înlocuitor (Partnerersatz) sau confident, împingîndu-l în roluri nepotrivite (Rollenmissbrauch) vîrstei, sexului şi poziţiei în relaţie şi care destabilizează maturizarea normală aceelerînd-o sau trecînd-o pe căi întortocheate. În acest context se pot face unele corelaţii între deprecierea rolului tatălui după 1968 (die vaterlose Gesselschaft) şi extinderea tulburărilor de identitate sexuală.

AD – Care ar fi problemele întîmpinate de români la integrarea în societatea germană şi cum au fost resimţite în plan psihic?

DG – Aceleaşi pe care le au toţi cei care se rup de tot ceea ce a întreţinut viaţa lor anterioară şi se autodezrădăcinează. Cînd ai emigrat sub comunişti, cazul meu, ştiai că nu mai există cale de întors şi erai pentru cei rămaşi acasă ca şi decedat.

A te naşte a doua oară într-o societate ca Germania, unde bariera limbii este greu de trecut, nu este un proces simplu şi fără urmări. Dilema adaptării este dată de cerinţa unei plieri, contopiri eficiente cu noul mediu fără a-ţi pierde identitatea, rămînîndu-ţi în acelaşi timp credincios ţie însuţi! Însă cum s-o menţii cînd renunţi la toate rolurile socioprofesionale avute anterior, la statusul într-o familie mai largă, la toate condiţionările care-ţi menţineau viaţa, inclusiv la limba maternă! Şocul adaptării este dat de constrîngerea şi absenţa alternativei (este o Zwangsanpassung) care se resimte pe toate planurile. Se zdruncină din temelii sistemul de convingeri sau valori, ceea ce măreşte nesiguranţa, anxietatea şi panica de a nu reuşi adaptarea. Decisiv în procesul adaptării este răspunsul la întrebarea „pentru ce ai emigrat şi ce ţi-ai dorit să găseşti?” Eu am avut un scop simplu definit şi realizabil zilnic de mai multe ori: să beau o cafea şi să citesc în linişte fără să tresar la sunetul soneriei sau al telefonului!

Nu cunosc studii care să evidenţieze diferenţieri ale adaptării comparativ cu alte ţări, însă ele nu sînt la fel de grele în Franţa, Italia sau Spania, unde limba se învaţă din mers şi mentalitatea este mai apropiată de a noastră. Germanii sînt un popor obsedat de perfecţiune, categoriile absolutului, ale imperativelor categorice sînt opera lor. Diferenţa dintre noi şi ei poate fi redusă la cea dintre vremelnicie şi temeinicie.
Reacţia psihică la o schimbare de gradul trei, cum este emigrarea, este de regulă depresia şi simptomle psihosomatice. Problema apare în momentul în care devii conştient de suferinţă, cînd cauţi justificarea unei ratări sau cauţi o soluţie de moment (kurzfristige Lösung), adică vremelnică.
Autojustificarea obişnuită este cea de tipul “vina vecinului”, adică problema sînt ceilalţi, recte o societate “rece şi neprimitoare” sau un partener (soţ sau soţie) care nu te înţelege şi te pune sub presiune. Personal şi eu m-am aşteptat să întîmpin “căldura colectivului” cu care ne obişnuisem acasă însă am înţeles repede, dintr-o experinţă edificatoare cu autorităţile de aici, că rezolvările concrete sînt de preferat promisiunilor deşarte şi “îmbrăţişărilor tovărăşeşti.”

AD - În ce masură eforturile integrării afectează stabilitatea unei familii care emigrează în Germania? Dacă se emancipează îşi mai doreşte copii?

DG – Emigrăm mai întîi corporal, sufletul rămîne acasă şi durează uneori o veşnicie pînă ne urmează, astfel că trăim în şi din amintiri. Interesant este că începem să ne amintim involuntar lucruri demult uitate. Inconştientul reia secvenţe ale trăirilor anterioare pentru a suplini pe cele frustrante şi mai ales pentru a susţine sentimentul identităţii aflat în derivă.

Se schimbă paradigmele de evaluare, renasc interese sau plăceri acolo unde au fost respingeri sau repulsii, de ex.: acasă stingeam radioul la muzica populară însă în Germania am început s-o ascult cu nostalgie! Personal mi-au trebuit peste zece ani ca dorul de acasă să nu mă doară şi după 89 nu a trecut niciodată un an fără să merg în România. Prietenilor care mă ironizau uşor cu concediile mele mereu acasă le spuneam că mă duc să-mi ud rădăcinile inconştientului, foarte necesar recalibrării psihice.

Într-o familie pot apare schimbări de satus şi rol, după cum se obţine mai repede o anumită pliere la mediu. Dacă unul reuşeşte să înveţe mai repede limba, să se simtă mai bine cu mentalitatea şi rigorile de aici, sau cîştigă mai mult decît celălalt, pot apare disensiuni şi pot fi reluate conflicte mai vechi refulate. Flexibilitatea suprasolicitată de ritmul adaptării determină un fenomen recurent de rigidizare a altor conduite şi convingeri mai vechi, adică devenim mai conservativi decît eram. Cu cît te simţi mai pierdut într-o societate cu atît mai mult se va compensa, din nevoia de stabilitate psihică, în sensul rigidizării unor convingeri care pot friza uneori absurdul şi una din cauzele principale ale problemelor minorităţilor de emigranţi.

Emanciparea în general înseamnă în primul rînd deschiderea faţă de tabuuri şi exprimarea unor gînduri sau dorinţe într-o relaţie. Din păcate aceste tabuuri sînt depăşite după ce un cuplu se desface şi nu înainte. Aşadar, a nu emancipa înseamnă nu numai a influenţa natalitatea în sensul creşterii ei, ci şi a periclita menţinerea familiei. Familiile emigrante se înscriu în tendinţa generală de a avea 1 maxim 2 copii, pentru că trebuie să-i creşti singur fără ajutorul rudelor ca acasă şi se întrerupe cariera profesională.

O societate poate lua măsuri ce ţin de politica demografică şi chiar folosi forţa executivului educaţional pentru realizarea unor ambiţii ideologice. Adevărul este că proiectul comunist de sporire a populaţiei României la 30 de milioane de locuitori rămîne o necesitate neîmplinită, care, în actualul stadiu al depopulării prin emigrare şi scădere a natalităţii, îşi arată consecinţele dramatice. Comparativ cu ţara noastră RFG (fără DDR) avea un teritoriu cu circa 5 mii de kilometri pătraţi mai mult însă o populaţie de peste 68 de milioane. Factorul forţei economice a populaţiei nu este unul de neglijat şi faptul că în România se importă forţă de muncă din China ar trebui să ne facă să vedem greşelile postdecembriste.

AD – Acreditaţi ideea că forţarea natalităţii de Ceauşescu era o măsură vizionară?

DG – Ceauşescu a fost incontestabil un vizionar utopic care nu vedea copacii din cauza pădurii şi care s-a angajat pe prea multe planuri, neţinînd cont de puterea noastră materială şi spirituală de a realiza proiectele vizate. Supraaprecierea nonstop şi peste tot este în consecinţe mai gravă decît subaprecierea. Comparativ, o depresie este de preferat unei psihoze, în primul rînd din cauza reuşitelor mai mari de vindecare în cazul primei.

Prelucrarea trecutului trebuie să fie nu numai autoanalitică ci şi raţional-obiectivă, altfel nu vom reuşi decît să fim la fel de absolutişti ca şi comunismul însuşi. Respingerea în bloc nu va crea posibilitatea ca o mentalitate să se autodesfiinţeze, parcurgînd etapele prelucrării. Nu trebuie să forţăm procese care se desfăşoară cel mai bine de la sine, însă a distruge toate formele care menţineau viaţa pînă atunci înseamnă a proceda la fel cum au făcut-o cei pe care-i critici.

Toate domeniile vieţii umane au principiul autonomiei, nu numai în sensul autodezvoltării ci şi al autodizolvării. De exemplu: dacă interzici studiul marxismului vei crea dizidenţi nostalgici, care vor găsi explicaţia fenomenului actual al globalizării în Capitalul lui Marx şi chiar că nu putem nega aplicabilitatea acestei analize la fenomenul actual al globalizării oligarhice planetar. Aşadar stafia marxismului pluteşte încă deasupra noastră, iar noi o renegăm arogant ceea ce o poate face să reînvie. Aşa făceau şi comuniştii, însă am văzut unde a dus renegarea. Să nu fiu înteles greşit, marxismul a făcut posibilă o dictatură, însă colecţia ideilor socialdemocratice susţinute, sînt o operă a gîndirii europeane începută înaintea lui.

Cînd am sosit în Germania am fost surprins să văd o societate care aplica principii comuniste la care noi visam: fiecăruia după nevoi! Imaginează-ţi că am fost cazat 3 luni, împreună cu fiul meu pe atunci de trei ani, la un hotel, unde statul german plătea peste 2000 de mărci pe lună numai pentru cazare. Să nu credeţi că am avut vreun statut special, hotelul era plin de emigranţi ca mine. Nu eram obişnuit cu atîta atenţie şi, faptul că nu mi se cerea nimic în schimb, mă scotea din condiţionările menţinerii vieţii, aşa că am avut stări depresive.
După mine ajutorul social declanşează şi întreţine sentimente de inutilitate şi depresii, un revers negativ al generozităţii sociale care va trebui luat în consideraţie. Demnitatea umană nu se menţine prin pomeni sociale ci prin crearea cadrului ca fiecare să se simtă util şi mai ales să devină autonom conform programului intrinsec vieţii umane.

Cu alte cuvinte estul vorbea de comunism iar vestul îl aplica. Si atunci te întrebi: ce sens mai au denumirile care nu ajung niciodată să fie o realitate şi dacă mai este cazul să ne cramponăm de etichete. Este un fenomen identic celui dintr-o relaţie în care îi tot spui partenerei că o iubeşti dar nu-i araţi niciodată acest lucru.

AD - Care este şocul cel mai mare pe care îl oferă societatea gazdă germană? Există o însuşire a germanului care ne provoacă pe noi cei originari din România?

DG – Nici o altă ţară nu complexează mai mult ca Germania, am simţit-o pe propria piele şi nu cred că sînt singurul care a trăit complexul limbii. Pentru a compensa acest handicap noi ne-am făcut un obicei din a găsi defecte la gazdele noastre şi a le critica, pe lîngă răceala comportamentală, chiar nivelul din şcoli.
Personal am altă părere şi o spun de cît ori am ocazia. Că şcolarii nu sînt motivaţi să înveţe este rezultatul paradoxului educaţiei antiautoritare: a-i face pe copii să înveţe de la sine fără a-i obliga în vreun fel s-o facă!
Noi facem mereu comparaţii cu şcoala din România din trecut, pe care o ridicăm nostalgic în slăvi, dar nu ne-am uitat în manualele şcolare sau de la gimnaziu să vedem ce fel de probleme se pun acolo, ce texte literare, filosofice, psihologice, ce autori de mare nivel, ce analize şi la ce întrebări complicate trebuie să facă faţă un elev aici.

Un alt criteriu de comparaţie: la gimnaziul Freiherr von Stein din Leverkusen, unde au învăţat şi mai învaţă unul din copii mei, aproape jumătate din profesori sînt doctori în ştiinţe. La noi acasă nici la universităţi nu au toate cadrele didactice acest titlu. În general aici se pune mult mai mult accent pe procesele de gîndire nu de memorizare, conform principiului a şti nu înseamnă şi a gîndi.

AD - Societatea germană se confruntă cu un fenomen de durată de dizolvare a familiei. Divorţul a devenit la fel de legitim precum căsătoria. Credeţi că persoanele originare din Romania sînt scutite de efectele acestui fenomen?

DG – Divorţul este un fenomen la fel de legitim, însă el a căpătat dimensiuni îngrijorătoare prin mentalitatea generaţiei din 68 căruia îi aparţin şi foştii cancelar şi ministru de externe Schröder-Fischer, fiecare cu cîte 3-4 divorţuri la activ. Sindromul a fost descris de psihanalistul psihosociolog Alexander Mitscherlich în „Auf dem Weg zur vaterlosen Gesellschaft” şi viza “societatea fără taţi”, adică una în care femeile emancipate sau refuză să se căsătorească şi să aibă copii, consideraţi un articol de lux pentru cei avuţi, sau îi cresc singure, protejîndu-i de agresiunea pater-ului compromis de trecutul său nazist.

Scăderea natalităţii în Germania, dar şi alte fenomene sociale majore îşi au sursa în mesajele acelor ani, care vedea în familie izvorul nefericirii, a reprimării autoritare a instinctelor primare ale vieţii şi o sursă de obţinere a forţei de muncă ieftină sau de incubatoare pentru planuri războinice (Kanonenfutter).

Liberalismul acestei „Genussgeneration” viza dizolvarea celulei originare a vieţii, atomizarea societăţii şi dezvoltarea spiritului egoist, egoman şi egocentric, ceea ce însemna anularea empatiei şi altruismului, sentimente fără de care societatea nu poate supravieţui şi care se pot dezvolta numai într-o familie cu cel puţin doi copii.

Virusul „feminismului” a avut un efect puternic într-o Germanie traumatizată de culpabilizare, depopulată de proprii „Aufklärer”, emigraţi în masă în America şi dezorientată atît de atacurile din vest cît şi din est.

Actual o căsătorie din trei ajunge la divorţ, un şoc declanşat de accepţii dovedite ca false şi o bază pentru şocuri viitoare în lanţ prin distrugerea lumii copiilor afectaţi de divorţ. Cum nimeni nu este pregătit sufleteşte pentru prăbuşirea lumii siguranţei „leagănului de aur” al familiei, urmările sînt imprevizibile şi pe toată viaţa. Este moartea unei relaţii în care s-au născut copii, vise şi speranţe, consecvenţele pot fi probleme de apartenenţă şi de identitate sexuală, diverse handicapuri, scăderea capacităţilor de învăţare, tendinţe de izolare socială şi agresiune, dependenţe de alcool sau droguri, căutarea unor modele de viaţă pe stradă, refuzul responsabilităţii şi al obligaţiilor, etc.

Divorţul este un simptom social aflat la intersecţia biopsihosocialului care distruge „încrederea originară a omenirii” (das Urvertrauen der Menscheit) şi implică subiectivitatea cea mai profundă inclusiv sexualitatea. El este o întrerupere şi o ruptură a comunicării ce poate fi înţeleasă prin analiza limbajului ei în sens larg şi unde o agresiune este tot o comunicare, din nefericire una dureroasă. Conflictul atinge mai ales problemele feminităţii şi masculinităţii ca sex, fiecare se simte respins în primul rînd biologic, se rescriu partituri biopsihosociale de profunzime.

Divorţul are şi în cadrul familiilor de emigranţi mai multe cauze circulare:

o schimbare de viaţă de gradul trei, cum este emigrarea, solicită sistemul nervos la maximum şi-l fragilizează;
probleme psihice: căderile psihice depresive alternativ compensate cu un optimism exagerat, alcoolismul, ticurile comportamentale, izolarea;

lipsa feed-backului persoanelor care au asigurat suportul, au întreţinut şi echilibrat sistemul familial pînă în momentul emigrării (prieteni, rude, cunoştinţe, etc.);
dispare teama de blamarea socială (prejudecata - „Ce-o să zică lumea” este anulată pentru că acea „lume” nu mai există);
dizolvarea unor tabu-uri reprimate pînă atunci concomitent cu rigidizarea sau absolutizarea altora care „promit fericirea”;

apar probleme de identificare, de apartenenţă, dorinţe de independenţă;
probleme legate de sexualitate: emanciparea sexuală, schimbarea orientării sexuale, sexul monoton sau prea mult sex;
problemele legate de educaţia copiilor;
ai timp să reflectezi la viaţă fără a primi „sfaturi” sau indicaţii la tot pasul;
devii mai lucid, mai încrezător, mai conştient de propria valoare şi adopţi noi stiluri de viaţă;
cel care s-a simţit în relaţie dezavantajat sau dezamăgit prinde curaj şi-şi doreşte anumite schimbări;
infidelitatea şi abuzurile de încredere, gelozia;
reproducerea (a avea sau nu copii);

zgîrcenia unuia sau mania cumpăraturilor la celălalt;
neglijarea relaţiei sau a treburilor casnice, activităţi de timp liber fără partener şi statul în faţa calculatorului sau televizorului fără a vorbi cu celălalt;
invidia pe succesele partenerului;
lipsa comunicării deschise şi sincere cauzate de menţinerea tabuurilor;
aprecierea valorilor materiale în defavoarea celor emoţionale sau cultural-spirituale;
o nouă secretară dar şi altele mai comice.

Rolul femeii se schimbă, cîştigă o anumită independenţă financiară, se emancipează, îşi regîndeşte şi reorganizează viaţa. Problemele de apartenenţă socială mai largi se răsfrîng şi în planul mai intim al identităţii de sine, se rescrie proiectul vieţii: aşa zisele crize ale vîrstei mijlocii. Multe neprelucrări, limite personale sau nostalgii sînt reluate şi regîndite. Problemele de acasă le transferăm pe un teren neutru şi femeile dar şi bărbaţii au mai mult curaj în a-şi reface viaţa. Nesiguranţele economice fac ca anumite cupluri să se menţină deşi comunicarea a încetat, se împart doar costurile vieţii nu şi emoţiile sau trăirile. O criză individuală nu poate fi explicată doar prin aspecte materiale deşi aşa se vede la suprafaţa conflictului. Dificultăţile materiale ne face să strîngem rîndurile şi să ne asociem, de regulă bunăstarea duce la independenţă şi emancipare.

Divorţul elimină anumite dureri şi probleme psihice la persoanele care le au, provocînd altele celorlalţi. El repetă drama rupturii de ţară sau despărţirii de persoane dragi şi devine la rîndul lui o schimbare de gradul trei, care declanşează alte simptome psihosomatice.
Motivele le putem afla direct de la cei aflaţi în situaţie şi depinde de capacitatea lor de a introspecţie, autoanaliză şi verbalizare. Cum situaţia este emoţională vom auzi argumentări scurtcircuitate şi justificări uneori cam superficiale pentru profunzimea evenimentului.

Şocul este cu atît mai mare cu cît cineva a reprimat şi renegat mai mult adevărul unor percepţii sau evenimente petrecute în relaţie. Cu cît încercările şi dramele prin care trece familia sînt mai mari cu atît uzura şi nemulţumirea creşte, anumite trăsături de personalitate ies la iveală iar conflictele se accentuează. Durerea provocată va fi reprimată în prima fază, iar unul din parteneri poate cere o nouă şansă, cu promisiunea de schimbare în bine a unor comportamente indezirabile. Dezorientarea, dezamăgirea, dispoziţiile ambivalente, frica de necunoscut, absenţa răspunsurilor, ura trecutului comun, tulbură fiinţa umană şi apar disfuncţii psihosomatice: insomnii, scăderea apetitului general, tulburări de echilibru, atenţie şi concentrare, dureri corporale, etc.

AD - Persistă încă o prejudecată despre psiholog şi a merge la terapie echivalează cu a recunoaşte că eşti “nebun”. Puteţi constata o schimbare de atitudine la persoanele originare din România? Aveţi mulţi pacienţi români?

DG – Am avut pacienţi din trei generaţii, cei veniţi înainte de 89, cei de după 90 şi cei cu Green Card, adică informaticienii. Ca psiholog nu poţi afirma niciodată că problemele unora sînt mai mari, mai grave sau mai importante decît ale celorlalţi şi nici compara rezonanţele extrem de diferite vizavi de o situaţie X comună, fiecare resimte cu întregul său trecut un eveniment.

Există o diferenţă de abordare a problemelor, mentalitatea a început să se schimbe constructiv însă atitudinea faţă de psiholog şi psihoterapie este una care ţine de evoluţia autocunoaşterii în general. Omenirea a avut mari probleme în a urma îndemnul, atribuit lui Socrate, „cunoaşte-te pe tine însuţi” întrucît solicită autoanaliză, recunoaşterea limitelor, a greşelilor proprii şi acceptarea adevărului, adică „Einsicht” şi pentru care nu avem o traducere directă în română. Dacă nu ai un cuvînt într-o limbă înseamnă că în cultura respectivă nu ai avut ce să desemnezi prin el, altfel ar fi fost născocit pentru a se reda diferenţiat o stare de fapt. Limbii române îi mai lipsesc şi alte cuvinte legate de exprimarea diferenţiată a unei introspecţii, aşa că poţi conchide şi singur cum stau lucrurile vizavi de plăcerea autoanalizei la români. Chiar dacă vin în terapie să nu crezi că îţi povestesc toate penibilităţile, în acest sens există chiar o prejudecată a noastră că germanii sînt persoane închistate şi rigide însă este exact invers. Există o diferenţă de mentalitate, ei nu vorbesc neîntrebaţi şi nici dacă cadrul nu este adecvat unor mărturisiri. Comparativ noi sîntem mai spontani, sporovăim şi cînd trebuie şi cînd nu trebuie dar nu relatăm lucrurile de fond, mai profunde.

În terapie volubilitatea germanilor este greu de stopat iar a românilor scade pentru că sîntem foarte circumspecţi vizavi de ceea ce eu aş putea observa sau descoperi la ei. Aici ne confruntăm cu prejudecata de fond de a merge la psiholog: dezvăluirea unor latenţe psihice, adică teama de dezgolire, acel „streap-tease psihic” care încă îngrozeşte lumea! Cum să nu fim astfel cînd ni s-a spus că folosim creierul doar parţial, de la 3% pînă la o treime şi că restul ar depozita acele latenţe care fac posibile faptele îngrozitoare şi toate aberaţiile dovedite de om în istorie. Ce poate fi mai groaznic decît frica de aţi pierde autocontrolul şi că cineva din „spate” te manipulează zi şi noapte? Iată cum o accepţie eronată, devenită „adevărată” din cauza consensului, ne provoacă mari probleme vizînd fundamentul psihicului uman.
Lucrurile nu stau de loc aşa şi ultimele cercetări pe creier spulberă definitiv această eroare, ceea ce implică o reconsiderare nu numai a organizării psihicului ci şi a unor concepte mai largi precum cel de conştiinţă, liberul arbitru, responsabilitate, etc. Neurobiologia moleculară conchide sec: nu există nici un neuron în creierul uman care să nu fie folosit (abgefeuert) de mai multe ori pe zi!

Aşadar epoca circumstanţelor atenuante sau justificative a apus definitiv şi cărţile de psihologie trebuiesc rescrise. Era de altfel şi o absurditate să se ajungă după miliarde de ani de evoluţie la performanţa obţinerii unui creier pentru ca apoi să-l lăsăm să ruginească!

O altă piedică ar fi tendinţa paranoică din noi care ne face să respingem adevărul originii noastre animale şi consecinţa: sîntem de origine divină(!), adică ne falsificăm istoria originii. Adevărul despre noi este cel al maimuţei care nu-i mai place să fie denumită maimuţă. Am ajuns să punem reprezentările în locul răsadului biologic, este ca şi cum ai îngropa în pămînt desenul unui copac şi te aştepţi să crească din el un stejar falnic.
Un derivat al aceleiaşi tendinţe paranoide este autoaprecierea că sîntem atoateştiutori, necesară dezvoltării iluziei voinţei libere şi a autonomiei însă ea face ca noi să nu mai acceptăm limitele şi îngrădirile propriului spirit. Modul în care dezvoltăm aceste structuri este parţial autonom dar şi legat de tradiţie, adică marcat de matricile gîndirii unei culturi. Aşadar, modelele de autoanaliză sînt influenţate simultan de erorile, prejudecăţile şi iluziile trecutului care tocmai ar trebui prelucrat.

De exemplu: dacă modelul cultural transmis este de tip arian, precum cel nazist, de erou al muncii socialiste sau de mamă eroină, nu mai încape vorbă să accepţi că ai şi slăbiciuni sau probleme psihice. Adevărata faţă a unei societăţi se poate vedea clar în atitudinea faţă de cei slabi, labili, neajutoraţi sau bolnavi psihic.
Va mai trece mult timp pînă ne vom reprograma lozincile întipărite în trecut. Ne trebuiesc nu numai paradigme noi, cît mai ales reconsiderarea unor accepţii psihologice, un up-date la actualul stadiu al cercetărilor din domeniu.

În privinţa accesului la psihoterapie avem în Europa boomul din America anilor 70-80. Emigranţii şi-au schimbat şi ei după anii 90 atitudinea. A vorbi însă despre problemele emigranţilor înseamnă a vorbi despre mine, sau ceea ce cred eu că ar fi o problemă, ceea ce este iarăşi o introspecţie a propriului eu, după cum ader la anumite descrieri sau le resping.

Oricum adevărul este de fapt recunoaşterea faptului că fiecare vorbeşte despre sine (gîndirea este o simbolizare a trăirilor la nivelul cuvîntului) prin alegerea cuvintelor care-i reprezintă cel mai bine gîndurile. Conştiinţa de sine a emigrantului a rămas acasă, însă el crede că a luat-o la plecare în geamantan sau a pus-o pe paşaport odată cu viza.

Statistic vorbind, am mai mulţi pacienţi români tineri deşi ei sînt ca număr incomparabil mai puţini în Germania decît cei mai în vîrstă. Acest lucru vorbeşte de la sine în privinta deschiderii de care vorbeam. Mai devreme sau mai tîrziu omenirea va trebui să recunoască că a făcut un ocol lung, obositor şi mai ales plin de erori şi drame, pentru a nu ajunge mai devreme la noi înşine decît am făcut-o.
Ca orice om şi eu împart lumea în două: în cei care au făcut sau fac o psihoterapie şi cei care o au în faţa lor. Nu există „persoană să nu fi scris o poezie” se spunea într-un cîntec de altădată. Parafrazînd afirm că nu există om să nu fi făcut măcar odată o depresie, o anxietate sau să nu fi avut niciodată semne psihosomatice.
Cum introspecţia este ea însăşi claustrofobică este bine să fie făcută însoţit fiind de un psihoterapeut autorizat.

AD – O ultimă curiozitate: aţi răspuns la întrebări fără a folosi modificările noi din limba română, le-aţi pastrat pe cele vechi, care-i explicaţia?

DG – Să nu mă credeţi un nostalgic. La prima carte am folosit noile modificări deşi ceva mă deranja şi nu ştiam ce. Nici măcar â-ul de la român nu este justificat, originar cuvîntul era rumîn, e tot un fel de a-ţi falsifica sau înfrumuseţa originea. A scrie sînt în forma sunt este disonant psiholingvistic, u-l indică mai degrabă împrejmuirea, exteriorul şi nu interiorul care este redat de i sau î. Sau ce urît arată cît scris „cât” sau ce confuzie poate produce „urât” în loc de urît. Ne place nobleţea fără a fi şi nobili, trebuie depus efort să nu fim nişte maimuţe rămase tributare maimuţărelii caraghioase, în fond certificatul de năstere garantat al fiecăruia din noi. A discuta şi despre aşa ceva face parte tot din prelucrarea trecutului.

AD – Vă mulţumesc.

Articol de arhiva (2006): Cine suntem?

2010-07-14T20:08:00.000+03:00

Cine suntem?
www.rom2.de: pagina românilor din Germania
www.rom2.de - ziar electronic si nu numai atat...

SCOP

Pagina românilor din Germania are ca scop principal informarea vizitatorilor despre ceea ce se întâmplă în diaspora românească din Germania.
Alt scop important este acela de a publica informaţii despre manifestările legate de România, care au loc în Germania. Şi nu în ultimul rând, acest portal îşi propune facilitarea de contacte între românii care şi-au ales Germania ca ţara de reşedinţă.

ISTORIC

Pagina www.rom2.de a fost lansată în februarie 2001 şi a funcţionat ca portal de sine stătător până în iunie 2003, când conţinutul a fost transferat paginii Ligii Asociaţiilor Române din Germania (LARG).
Atât pe parcursul primelor 18 luni de funcţionare cât şi în perioada LARG pagina noastră s-a bucurat de o rezonanţă pozitivă, atingând numărul de aproape 700.000 de vizite.
Începând din 13.07.2004 site-ul www.rom2.de este reactivat având la bază o infrastructură modernă, cu multe facilităţi.

P.S.: Numele rom2 vine de la ROMânia şi DEUtschland. Din DEU s-a deviat cifra 2, care se citeşte in limba română ca şi silaba DEU in limba germană, şi are o conotaţie simbolică: o a 2-a Românie în Germania!

Pagina www.rom2.de vă oferă următoarele servicii:

Publicarea de articole promoţionale despre activităţile Dumneavoastră
Reclamă prin intermediul bannerelor
Reclamă prin intermediul buletinelor de ştiri
Aducerea la cunoştinţă a manifestărilor româneşti din Germania
Anunţuri la „mica publicitate“



ARHIVA

www.rom2.de cuprinde liste utile, in permanenta completare, cu oameni de cultura, medici, institutii, personalitati care au de a face cu diaspora romaneasca din Germania. Vizitati-le!

PENTRU CE?

Calitatea paginii dar şi conţinutul informational depind în primul rând de contribuţiile Dumneavoastră, ale vizitatorilor.

Vă aşteptăm în calitate de corespondenţi voluntari din toate colţurile Germaniei.
Aşteptăm informaţiile Dumneavoastră precum şi sugestiile de imbunătăţire la adresa info@rom2.de.

MOTIVATIE

Sesizând concreteţea cuvântului şi surprinzătoarea lui asemuire cu structura materiei, mi-am dat seama că el este casa sufletului meu şi am realizat cu intensitate că limba română este patria mea spirituală.
Prin limba română am văzut cu ochii şi cu sentimentele măreţia României.
Nichita Stănescu (Starea de poezie)


Cine sunt cei care realizeaza ziarul electronic www.rom2.de?

Alexandru Drăghici - editor, responsabil al site-ului www.rom2.de
Dani Rockhoff - redactor sef al www.rom2.de
Simona Elena Cărătuş - redactoare
Andrei Badin - ziarist din Romania, scrie printre altele la Evenimentul Zilei
Aura Cumita Waschke - corespondenta din Berlin
Adrian Constantinescu - corespondent din Düsseldorf
Alexander Timoschenko - corespondent din Köln
Mircea Bunea - ziarist, corespondent din Romania